Posts Tagged ‘Suferinta’

Când eram eu tânără și începusem a lectura lucruri serioase, majoritatea personajelor din cărțile mele favorite sufereau de mama focului sau, după caz, atingeau stelele cu fruntea de atâta fericire. Calea de mijloc era pentru amărâți sau pentru activități de rutină.

În scrierile lui Eliade, de exemplu, se suferea la greu. Tinerii din Huliganii, Eliade distrus după iubita lui Maitreyi, Ștefan în Noapte de Sânziene înghesuit între familie și iubirea ce o purta Ilenei și exemplele pot continua. Apoi erau marii suferinzi ai literaturii, poetul Bacovia și filozoful Cioran. Mai venea și Goethe cu Suferințele tânărului Werther să ne explice cum te poate chinui până la tortură prima dragoste. Aproape tot ce citeam îmi prezenta un model de viață în care suferința și bucuria extremă erau la ordinea zilei. Astfel încât, firesc, mai ales că se potrivea de minune cu felul meu de a fi, mi-am trăit tinerețile suferind câinește sau mutând munții din loc de atâta fericire. Stările intermediare mă plictiseau teribil, nefiind în ochii mei decât atributele unei vieți mediocre.

statue_winter_frost

De acu’ câțiva ani, de când dezvoltarea personală a invadat România, internetul, rețelele sociale, laolaltă cu maratoane și semi-maratoane, m-am trezit cu sus-numitul model dat peste cap. La schimbarea asta de paradigmă a contribuit și căderea în perimat a modelului ortodox, fiind înlocuit în anumite cercuri de curentul new-age cu împrumuturi masive din religiile orientului îndepărtat. Toate spun că suferința e o alegere personală, invitându-te la moderație în trăiri în vederea atingerii păcii interioare. Extremele nu sunt bune, ba chiar sunt dăunătoare, fă tu bine omule și imprimă vieții tale zilnice o stare zen care să te însoțească de la trezire până la culcare. Toată filozofia mea de viață a fost dată instant peste cap, lăsându-mă cu metafizicul: eu ce mă fac acum?

Peste toate acestea, m-a pus diavolul să mă mut în Olanda, unde oamenii sunt raționali, eficienți, plini de gândire pozitivă, trăind o viață liniară în care nu există probleme, ci doar soluții la situații dificile, iar spleenul bacovian le este mai străin decât aselenizarea. Timpul liber se planifică temeinic, fiind umplut cu activități, ca nu cumva, din lipsă de ocupație, să li se insinueze șarpele îndoielii în suflet și să le vuiască creierul de întrebări existențiale. Par eu delicat ironică acum, dar mai mult sunt autoironică ca să camuflez sub vorbe îndoiala ce mă însoțește mai mereu zilele acestea.

Doamne, ce versuri sublime scriam eu în tinerețea mea când sufletul îmi era străbătut de cuțitele suferinței! Creativitatea creștea exponențial pe măsură ce inima mea dobândea mai multe răni. Astăzi, exteriorul meu îmi indică ca și cale de urmat doar pace, echilibru, viață conștientă, rațiune. Ce mă fac eu cu tristețile mele creatoare? Pe vremuri mă mândream cu ele, acum pare-mi-se că ar cam trebui să-mi fie rușine cu ele. Nu sunt decât un mănunchi de energie negativă de care lumea fuge ca de dracu’. Cum zicea un amic de pe aici: voi, est-europenii, vă plângeți cam mult! Nu că n-ar avea omul dreptate. Doar că eu am crezut atâta timp că de aici ies marile realizări ale vieții

De curand am interactionat cu sistemul sanitar olandez. Nu o sa comentez eficienta lui caci nu am caderea si nici informatii suficiente, insa m-as opri asupra comportamentului pacientilor.

Sunt obisnuita ca atunci cand doare sa arat durerea, ma rog diminuata cu ceva doze de curaj. Nimic nu e nelalocul lui daca in camera de urgenta a unui spital tasnesc lacrimi din ochii pacientilor. Sau daca se aud tanguiri din gura suferinzilor. Iar empatia personalului medical in fata durerii ma face sa ma simt om. Aceasta este starea mea de normalitate.

In acea sala de asteptare mi-a fost data o alta normalitate.  O doamna in varsta cu o taietura urata, adanca si sangeranda din abundenta nu considera ca lacrimile sau tanguirile ajuta cu ceva, ba chiar ar putea deranja confratii de suferinta. Doar cand s-a apropiat de lesin a indraznit, cu maxim de decenta, sa ceara ajutor. Nu zic ca nu i s-a oferit. Ba da. Dar intreg comportamentul ei m-a umplut de mirare. Indraznesc sa ma duc cu gandul mai departe si sa banuiesc ca a cere ajutor, a se plange, a varsa lacrimi, nu face parte din stilul ei de viata. Oare oamenii astia sunt atat de singuri incat inainte sa moara se aseaza in sicriu pentru a nu deranja pe nimeni?

Suferinta e indecenta. Lacrimile nu ajuta la nimic. Omul civilizat e independent. Financiar, social, emotional. Singuratatea acestei lumi m-a tulburat profund. Intunericul ei il reneg. Si mi-e adanc mila de suferinta lor reprimata.

O pustoaica negricioasa si simpatica, de provenienta de undeva din Europa „necivilizata”, m-a intors la starea mea de normalitate. A plans jumatate de ora pentru mana ei lovita. O durea si nu avea de gand sa ascunda nimic. Pentru ce? Si venise insotita de trei adulti. Toti sufereau alaturi de ea. Caci traiau o drama. Un copil se lovise si in lumea lor asta era o nenorocire. Le-am iubit instant lacrimile si ochii tristi. Si le-am multumit tacit ca nu eram singura. Eram cu totii oameni.