Posts Tagged ‘Sex’

From some time ago I had enough of the eternal world separation between men and women. You know, the famous saying that all men are made by the same mother and all women are Oscar winners at rivers of tears and emotional blackmail. All of the sudden you wake up in a category, not knowing what to do with your uniqueness. Even so, sometimes or periodically, here I am generalizing things, what can you do about it.

So let’s take as a case study a couple after the well known first three years of their relationship, period in which everything happens without any effort from both sides. I would choose one problem from the many they need to surpass, meaning their sexual life and I would start generalizing a bit. It seems that in most of the cases, his desire stays high, while she becomes metaphysical exactly  when the table is set. He inflates himself with frustrations like a sail will catch the wind, while she feels as misunderstood as Jesus was by the Jews. He threatens with manual works, she just looks at him with a superior smile, full of disgust. He mentions that he will start consuming powder milk, breastfeeding wouldn’t be enough anymore, she bursts into tears and she calls all her friends.

wolf_predator_wildlife

The biggest irony is that each one requires a bit of understanding from the other one. He claims the biological truth, explaining that his needs are different by nature and those needs need to be satisfied. She talks then about what her heart needs, pretending that she cannot have sex on demand, immediately when his biological wind blows. He needs to pose as the creator of the intimacy that they used to experience, to take out the gift of listening from his saddlebag and also his abilities of curing, to connect to the stars to better feel her thoughts and her emotions. He cannot walk all day hunting in his pre-historical clothes, talking all day long with the other hunters while she kills herself cooking over the fire with their children hanging on her skirt. And after dinner he just sets the rock by the entrance in the cave, looking lasciviously to his woman. No, not this way anymore, cause the times are different, the women have evolved by extending their right to vote in society and within their household. Besides his tasks as a hunter, modern life requires from him also a part-time job as a cook and babysitter. Maybe he did not notice, but since a while ago, every morning she brings the children to the wise man of the village and then she goes also in the forests looking for food. In the evenings, she is dead tired, feeling attracted more by the pillow than by his beautiful sweating hunter body.

He understands nothing from this new world order and he claims back the beginning of their relationship when she was extremely radiant and available. He cannot understand what changed since then. Full of tears, she explains that at the beginning he was different, more gentle, more caring and more present. He looks at her with big eyes and concludes bitterly that he is the same person, everything happens in her head which by the way encountered a short circuit lately.  He can see with his eyes the way thoughts are moving in her head like cars in traffic, his opinion being that she needs to approach a specialist, better saying a traffic police officer. Of course, now she will push that button for tears, known only by her, and here we go another evening spent with philosophical conversations, ended with an angry sleep, back to back like two potatoes bags.

red_fox_animal_wildlife

On another evening, she tries to calmly explain to him that she understands his frustrations, still he also needs to understand that her body functions optimally only if her mind and heart are settled, pouring balance and well being into her beautiful body. She expects that he will act as an engineer, keeping under control her mind just as a machine in a factory. But she doesn’t want things to happen like in that nice English movie watched together in which the wife, cold as a piece of meat from the refrigerator, offers her services to her husband, at the end telling him bluntly: „this should be enough for a while”. Suffering from abstinence, he is about to say that it’s better this way than nothing, but he stops just in time otherwise he will witness again rivers of tears and sighs until late in the night. He had enough of going to the office next morning, not only full of abstinence, but also tired as a carthorse.

What should be then the winning solution of this case study? Maybe the man should sharpen his sword of femininity and learn to handle it with more elegance. And the woman should give up her expectations of her guy being at the same time a hunter, a shrink, a father, a brother, a lover, a husband, a friend. And to clean by herself her eternal full of thoughts mind which brings back at the surface, exactly when the bed is made, all kind of old and unsolved frustrations from let’s say five years ago when he was found guilty of a crime for which he was already convicted several times.

Olivia era o persoană căreia îi plăcea să dețină controlul absolut asupra conexiunilor de orice natură cu lumea înconjurătoare. Drame zilnice se nășteau dacă lucrurile nu se desfășurau după bunul ei plac. Exteriorul se transforma atunci într-un balaur cu multe capete care mușcau din ea și o făceau să sufere.

Până și obiectele trebuiau să se supună ritmului ei interior. Astăzi, fiind într-o dispoziție de ordine și disciplină, farfuriile, cratițele și hainele se aranjau la locul lor, fără crâcnire. Mâine, neavând chef să le poarte de grijă, puteau să zacă pe unde-o fi, iar orice chemare spre rânduială o făcea să pufnească nervoasă și să le râdă în nas. Doar erau niște biete obiecte, neînsuflețite și, prin urmare, obediente.

Când avea chef să fie punctuală era musai ca autobuzul și trenul să ajungă în stație la ora prestabilită. Altfel se alegeau cu o înșiruire deloc politicoasă de suduieli. În zilele agitate, în care amețea tot programul, ar fi vrut ca printr-o simplă clipire din ochi să alinieze toate mijloacele de transport la ceasul ei interior. Mai erau și acele zile luminoase când puțin îi păsa ce se întâmplă cu trenurile, zâmbind îngăduitor la orice abatere de la orar.

 sign_one_way

Cu oamenii se străduia mai mult că doar erau ființe și aveau și ele propriile norme și reguli. Însă, la final, avea cam același soi de așteptări, singura diferență era că își ascundea mai bine dezamăgirile. Știa și ea că nu se cade să se poarte ca un dictator. Când avea chef să zacă în întuneric, trăgea draperiile, comuta telefonul pe modul silențios și dispărea în lumea tenebrelor. Putea să sune oricine. Ea nu putea fi atrasă spre lumină. Dar dacă avea dispoziție de escapade sociale și nu găsea pe nimeni liber, se întrista și conchidea filozofic că prietenia e o treabă relativă. Aristotel vorbea în dodii când afirma că „omul este un animal social”, știe ea mai bine că omul este un lup singuratic și atât. Poate să urle la lună cât poftește că tot nu îl aude nimeni.

Cu iubiții lucrurile erau mai complicate. Deși, până la urmă, aceste relații erau gestionate după aceleași canoane. Făcea greu față momentelor în care simțea că ar fi retrogradată din poziția de primadonă. Se victimiza, plângea, amenința, adăuga la dosar aceste momente de suferință acută pentru a-i fi de folos pe viitor când poate ar fi avut poftă să își ia catrafusele și să se mute într-o altă barcă. Pentru cei care se atașau prostește de ea și ar fi vrut să o acopere cu iubire și atenție, nu avea decât dispreț superior. Atunci nu cerea decât spațiu că altfel se sufoca. În orice relație s-ar fi aflat, era important ca acea persoană să îi fie alături atunci când avea nevoie. În restul timpului, se simțea foarte libertină și generoasă. Respectivii erau poftiți să aibă o ocupație, nu să îi sufle ei în fund cât e ziua de lungă. Dacă avea o problemă, se aștepta ca partenerul de viață să îi asculte păsurile și să îi ofere sfaturi numai atunci când ea avea nevoie de ele. Iar aceste sfaturi trebuiau să i se potrivească, nu așa sfaturi de dragul sfaturilor. Altfel, se îneca în lacrimile lipsei de empatie cu care era tratată.

În pat cu iubiții ei, atmosfera era de-a dreptul hilară. Îi plăcea să fie dominată, însă după regulile ei. Sărutul era extrem de excitant pentru ea, dar dacă omul ei mâncase ceva nepotrivit, cum ar fi brânză, o apucau pandaliile și îl trimitea să își frece dinții cu multă pastă. Sânii erau și ei zone puternic erogene, dar puteau fi atinși numai într-un anumit moment. Nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă neinspiratul se năpustea cu gura lui pofticioasă spre ei la timpul nepotrivit, îi prindea capul între mâini și îl smucea brusc, bolborosind și ceva disprețuitor. Iar momentul penetrării era ales de ea, fără abatere, altfel se ducea naibii toată joaca în așternut și o apucau nervii ăia mari. Unii au tolerat-o din prea multă iubire, alții au preferat să se rezolve singuri la duș, gândindu-se la corpul ei frumos pe care nu puteau să-l devoreze după bunul lor plac.

Din ce trăise și din ce citise, se lămurise cumva că moartea vine după regulile ei. Însă i se părea că nu îi stă bine cu orice soi de moarte. Ar fi vrut una în care să aibă răgaz să își ia la revedere de la cei apropiați, dar totuși să nu sufere prea mult. Un accident stupid de mașină era considerat total nelalocul lui. Iar unul de avion în care să se facă ferfeniță și să fie recunoscută după dinți era clar ridicol. Ar fi fost acceptabil poate dacă toți cei dragi s-ar fi prăbușit o dată cu ea. Mai era un aspect cu care nu se putea împăca. Imaginea trupului ei îngropat în pământ, lăsat la dispoziția viermilor. Cu incinerarea cocheta puțin, dar nu reușise încă să depășească momentul combustiei. Simțea instantaneu o durere puternică în minte când îi introduceau corpul în cuptor.

În momentele ei de luciditate i se dezvăluia limpede această manie a controlului. Înceta să mai acuze pe toată lumea și își promitea să schimbe ceva la ea. Nu reușea decât să se însingureze tot mai mult pe măsura ce anii treceau. Și-ar fi dorit mult să nască niște copii obligatoriu dintr-o mare dragoste, dar era atât de îngrozită că vor crește și îi vor întoarce spatele încât renunța întotdeauna. Și oricum nu reușise să păstreze un bărbat lângă ea suficient timp pentru a se pune problema moștenitorilor, așa că la ce să îți mai bați capul.

Zilele se scurgeau nepăsătoare față de obsesia ei, evacuând încet din preajmă orice ființă omenească, lăsând-o singură cu lucrurile ei și cu speranța secretă ca măcar moartea să se întâmple după pofta ei. Poate ar fi trebuit să se sinucidă ca exercitare supremă a controlului, însă nu se simțea pregătită. Nu încă. Era o tipă optimistă de felul ei. Încă spera că lucrurile se vor schimba în ceea ce o privește și va reuși cumva să se elibereze de maniile astea dobândite în copilărie. Fir-ar să fie, doar era atât de deșteaptă și de talentată! Era imposibil ca viața ei să fie doar acest lichid amar pe care îl înghițea zilnic.

În pat cu lupul și vulpea

Posted: 12 Aprilie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , ,

De ceva vreme m-am cam săturat de veșnica împărțire a lumii în bărbați și femei. Știți voi, vorbele alea celebre, cum că bărbații sunt făcuți toți de aceeași mumă, iar femeile sunt câștigătoare de Oscar la categoria râuri de lacrimi și șantaje emoționale. Când îți este lumea mai dragă te trezești brusc băgat într-o categorie, de se duce pe apa sâmbetei toată unicitatea cu care credeai că defilezi la purtător. Și totuși, uneori sau chiar periodic, mă apucă și pe mine generalizatul, bat-o vina de meteahnă.

 Zic deci să luăm ca studiu de caz un cuplu ce a depășit acei celebri primi trei ani în care toate vin aproape de la sine și niciunul nu se căznește prea mult. Din multitudinea de probleme cu care se confruntă, m-aș apuca de vorbit în generalizări despre una și anume viața sexuală. Se pare că în majoritatea cazurilor, el rămâne un pofticios, în timp ce pe ea o apucă metafizica tocmai când ți-e pofta mai dragă. El se umflă de frustrări ca vela de vânt, iar ea se crede mai neînțeleasă decât Isus de către evrei. El amenință cu lucrări manuale, ea îl privește cu un mic zâmbet superior și plin de dezgust. El pufnește că va trece la completări cu lapte praf, cel de la sân nemaifiind suficient, ea izbucnește în plâns și își sună toate prietenele.

 Ironia ironiilor este că fiecare cere să fie înțeles de către celălalt. El face apel la anatomie, explicând că are niște nevoi niscaiva diferite și care trebuie cumva îndeplinite. Ea își scoate sufletul la înaintare, pretinzând că nu poate să se execute la comandă, după cum bate vântul lui biologic. El trebuie să se erijeze în creatorul unei intimități doar de ei știute, să scoată din desagă talentul de ascultător și abilitățile de vindecător, să se conecteze la astre pentru a-i simți mai bine emoțiile și gândurile. Nu poate să umble toată ziua la vânătoare în hainele lui pre-istorice, să stea la taclale cu ceilalți vânători în timp ce ea se spetește deasupra ceaunului și cu copiii agățați de fustă, iar după ce hrana este îngurgitată să pună bolovanul în gura peșterii, sticlindu-și ochii lasciv în direcția ei. Nu, nu așa, căci timpurile sunt altele, femeia a evoluat, s-a revoluționat, extinzându-și dreptul la vot și în cadrul cuplului. Pe lângă atribuțiile de vânător, se cere de la el mai nou și un part-time de bucătar și babysitter. Deoarece de ceva vreme, poate el nu a observat, dar în fiecare dimineață, ea duce copiii la înțeleptul satului și apoi purcede și ea prin păduri în căutarea hranei. Seara cade frântă de atâtea corvezi, fiind atrasă mai mult de pernă decât de frumosul și asudatul lui trup de vânător.

 El nu înțelege nimic din această nouă ordine mondială și face apel la începuturile dragostei lor, când ea era extrem de radioasă și disponibilă. Nu poate pricepe ce s-a schimbat de atunci și până acum. Gâtuită de lacrimi, ea îi explică că la început el era altfel, mult mai tandru, mai atent și mai prezent. El face ochii mari, se gândește un pic și conclude amar că era aceeași persoană, totul fiind în mintea ei care s-a scurtcircuitat în ultima vreme. Vede și el cum îi circulă gândurile prin cap precum mașinile în trafic, fiind de părere ca ar trebui ca ea să consulte un specialist, pardon un polițist de la brigada rutieră. Mda, și acum bineînțeles că ea apasă butonul ăla declanșator de lacrimi, doar de ea știut, și iată încă o seară petrecută în discuții filozofice, finalizată cu somn nervos, spate în spate, precum doi saci de cartofi.

 Într-o altă seară, ea încearcă să îi explice calm că îi înțelege frustrările, dar și el trebuie să înțeleagă că trupul ei funcționează la parametrii optimi doar dacă mintea și inima învârtesc rotițele la unison, producând infuzie de echilibru și bine în corpul ei frumos de femeie. Ea se așteaptă ca el să fie precum maistrul priceput din uzinele României socialiste, ținând sub control acest harnașament special. Doar nu vrea ca lucrurile între ei să se petreacă ca în filmul ăla englezesc simpatic pe care l-au văzut împreună, în care soția, cerebrală și rece ca o bucată de carne ținută în congelator, își oferă serviciile soțului, la final bătându-l protector pe spate și spunându-i: „asta ar trebui să-ți fie suficient pentru o vreme”. De atâta abstinență, el ar vrea să-i spună că mai bine așa decât deloc, dar se oprește la timp că altfel iarăși se lasă cu râuri de lacrimi și cu suspine până târziu în noapte. Și zău că s-a săturat să se ducă la birou, nu doar plin de iubiri neconsumate, dar și obosit ca un cal de povară.

 Și care ar fi soluția salvatoare în acest studiu de caz, generalizat că așa ne place multora și mie uneori sau chiar periodic? Poate că bărbatul ar fi bine să își ascute sabia feminității și să învețe să o mânuiască cu eleganță. Iar femeia să renunțe la așteptările ei nenumărate ca el să fie pe rând și în același timp vânător, psiholog, tată, frate, iubit, amant, soț, prieten etc. Să își facă singură curat în mintea ei neobosit producătoare de gânduri de tot soiul sau în inima ei ce scoate la suprafață, tocmai când e îmbrățișarea mai dulce, frustrări vechi și nerezolvate de 5 ani, când el s-a făcut vinovat de vreo crimă pentru care a fost judecat și condamnat deja de câteva ori.

Pe măsură ce înaintez în vârstă, tradiția devine pentru mine tot mai importantă. Mai ales că acum eu sunt cea care trebuie să o păstrez, reinventând-o uneori. Prefer Crăciunul și Paștele petrecut în sânul familiei și nu la baza pârtiei sau în țările calde. Poate mult mai golite de semnificația sau ritualurile religioase. Nu contează. Sensurile pot fi adaptate, după preferințe și crezuri. Ceea ce rămâne întotdeauna este un soi de ritual repetitiv, așteptat și dorit.

Esențial este însă să fie ceva ales în deplină libertate și cu toată convingerea. Nu ceva predeterminat, impus și care este în dezacord cu ceea ce suntem fiecare, profund ca indivizi. Dacă nu ne place, ba chiar poate că ne revoltă, zău că nu mai este o frumoasă tradiție, ci un coșmar. Ce va zice oare vecina dacă nu mă îmbrac cu haine noi de Paște? Cum mă vor judeca prietenii și rudele dacă nu le cumpăr cadouri de Crăciun? Dar dacă le ofer ceva mic și simbolic, nu vor considera că sunt zgârcită? De ce aș face-o doar dintr-un soi de obligație socială, fără a simți nimic în tot procesul de achiziționare și oferire? Nu mai am bani în vara aceasta pentru vacanță deoarece trebuie (cu litere mari și îngroșate) să particip la 2-3 nunți. Nu știu de câte ori am auzit această frază, rostită cu multă, multă obidă. La început reacționam, întrebând simplu, de ce o faci? Primeam întotdeauna ca răspuns niște ochi măriți a neînțelegere și cuvântul TREBUIE scuipat dintre buze, cu milă pentru libertatea mea de decizie, privită în acest caz ca inocență sau, mai rău, ca tupeu. Acum nu mai răspund, ascult și tac. Sau trec la subiectul următor.

De curând am avut o discuție cu o prietenă dintr-o țară musulmană, dar nu fundamentalistă. Întotdeauna am perceput-o ca o femeie a timpurilor noastre, un plăcut partener de discuții în fața unei cești de ceai. Mi se plângea că la anul ar vrea să nu se mai spetească gătind cu ocazia zilei de naștere a copilului. Și-ar dori să sărbătorească la un loc de joacă. I-am spus că mi se pare o idee grozavă. Da, zice ea, dar nu pot să o fac. Pentru că acolo se servește mâncare fast food, banală, și toți adulții se așteaptă să bage la maț delicatețuri tradiționale de pe la ea din țară. Nu contează că este o petrecere pentru copii, există niște norme sociale intangibile cărora ea trebuie să se supună. Părul din cap mi s-a zbârlit, stomacul mi s-a zvârcolit la auzul acestui argument și la vederea oboselii triste din ochii ei. Însă era clar că se confruntă cu o constrângere adânc înfiptă în ființa ei. Nu era cazul să mă erijez eu în eliberatorul spiritului ei înlănțuit. Am depășit amândouă momentul. Am virat ușor spre un subiect care mă împinge spre furie de când mă știu: a face sex cu partenerul, deși mintea, inima și corpul tău nu simt nevoia, doar pentru că așa trebuie. Biologic vorbind, bărbatul se stârnește mai des și mai ușor, iar tu nu poți să-l refuzi deoarece va apela la surse de plăcere în afara casei. Tot feminismul din mine a început să curgă năvalnic prin vene, îngroșându-le și crescând cantitatea de sânge. Plecând de la principiul libertății și egalității în cuplu, de ce să nu te așezi cu omul tău la un pahar de vin, încercând să-ți explici și să-i explici motivele pentru care poate ești obosită, stresată, neinteresată, neincitată? Să găsiți împreună soluții, să vă înțelegeți reciproc, să vă ajutați. Cum adică să-ți oferi trupul ca jertfă pe altarul căsniciei voastre? În anul domnului 2014…

Conversația cu pricina mi-a stârnit memoria și m-am revăzut în urmă cu ceva ani, în bucătăria unor amici, în compania a doua mame de băieți. Una dintre ele se pregătea să aducă pe lume încă un băiețel. M-am trezit comentând cum că mie îmi plac foarte mult fetițele. Un răspuns neașteptat m-a plesnit peste față și m-a lăsat mută de indignare. Zice mama gravidă: eu sunt foarte, dar foarte mulțumită că voi avea tot băiat deoarece femeile au o viață tare grea. Spre exemplu, trebuie să stea la sex (citez cu aproximație din memorie), oricând și din orice poziție. Daaaa, o aprobă cealaltă mamă de băiat, adevăr grăiești. Așa este. În următorul minut eram încălțată la ușă, doborâtă de o subită durere de cap. Vă rog să mă credeți că doamnele erau reprezentante de seamă ale clasei de mijloc, cu studii superioare și acces nelimitat la informație. Nu, nu, nu purtau vălul islamic. Ba da, îl purtau, dar peste libertatea de gândire și peste dreptul la autodeterminare.

Una peste alta, tot mă declar adepta tradițiilor. Mirosul de sarmale proaspăt fierte în ajun de Crăciun, frumusețea colindelor, luminițele bradului, spargerea ludică a ouălor roșii în duminica Paștelui, udatul cu parfum (asta mai nou, în copilăria mea se folosea spray). Totul trăit cu convingere și cu bucurie. Orice tradiție sau cutumă care mă subjugă, mă sacrifică, mă rănește, o resping cu tărie, indiferent de consecințe. Sociale, de cele mai multe ori. Gura lumii, de obicei. Acest set de reguli sociale, transmise de la o generație la alta, care îmi atacă libertatea de decizie asupra propriului corp, le transform în lemne și le pun pe foc. Așa-zisele consecințe care survin din nerespectarea lor le preschimb în benzină, să fie focul mai mare și mai rapid. Cu toți susținătorii lor încing un dans tribal în jurul focului, spre iluminare, purificare și renaștere. Iar pentru cei care au scăpat neatinși de botezul focului, m-aș arunca împreună cu ei într-un lac mare de lumină, iubire și înțelepciune. Așa să fie!