Posts Tagged ‘schi’

            Vi se întâmplă și vouă ca pe măsură ce înaintați în viață (asta ca să folosesc un eufemism în locul severului îmbătrâniți) să vă schimbați convingerile? Mie da, cum nu, când până și imensul pământ nu stă degeaba, se tot învârte în jurul soarelui cât e ziua de lungă.

            Marea revelație m-a lovit în ultima mea vacanță de schi în Austria. Țin să precizez că nu sunt vreo schioare fanatică, ci una așa de vreo 10 zile pe an. Iar atunci mă limitez la câteva coborâri pe zi, presărate cu un pic de adrenalină și multă holbare la frumoasele creste. Este al treilea sezon consecutiv când de Crăciun în Austria nu ninge. Totul e verde de zici că acum apar ghioceii. Însă industria schiului nu își permite să stea degeaba la cheremul încălzirii globale. Se pompează bani mulți în crearea artificială a unui peisaj de basm, un basm modern în care din vârful muntelui se pogoară în vale fâșii de zăpadă, parcă trasate cu pensula de un copil la grădiniță. Nu faci treaba asta, auf wiedersehen turiști în sezonul următor. Pentru că, de când ne-am înmulțit ca iepurii și uităm să mai murim de vreo molimă sau bătrânețe, e bătaie mare pe resurse și tot omul își bucuiește vacanța de schi încă din timpul verii. Nu stă nimeni să aștepte prima ninsoare că rămâne de căruță. Îmi aduc aminte din tinerețea mea de schior începător în România când, dacă ningea suficient, schiam, dacă nu, chefuiam în pensiune sau rămâneam în București. Cum se zice, trăiam în armonie cu natura. Ce ne dădea ea, aia primeam. Și parcă în felul acesta, viața avea mai multă adâncime și mai multă frumusețe.

snowing

            Tot așa cu mâncarea. Ce delicioasă era prima salată preparată primăvara cu ridichi, ceapă și usturoi verde! După o iarnă plină de murături, cartofi și gemuri, o dată cu brândușele și primele frunze, burta mea primea niște crudități și se bucura copilărește. Acum o ținem tot anul în legume și fructe care au gust fabricat în laborator de niște bătrânei așa ca mine care au apucat prin tinerețe să îngurgiteze mâncare adevărată. De când m-a trăznit revelația asta, am grijă să cumpăr în majoritatea cazurilor produse conform ritmului firesc al naturii. Mă rog, mai întind mâna și după ceva delicatesuri de seră sau ce or fi că nu prea îmi plac extremele.

            Dar să mă întorc la schi. Ați priceput deja că aș prefera să ard pe rug toate mașinăriile de făcut zăpadă artificială și să schiem doar când vrea doamne-doamne. Poate în felul acesta aș scăpa de senzația de cantitate și aș primi în schimb niște calitate. În timp ce scriu despre zăpadă, îmi fug gândurile la niște efecte ale prosperității legate de vizitele la mare. Marea o asociam pe vremuri strict cu vara. Și doamne cum o mai căutam cu privirea din tren sau mașină după ce treceam de Constanța! Nu o să uit vreodată bucuria adâncă până la lacrimi când ochii mi se loveau brusc de primele valuri. Acest sentiment profund era posibil deoarece: 1) în restul sezoanelor nu își permitea nimeni să zboare spre țările calde, în afara cocorilor, 2) vizitele la Marea Neagră nu se obțineau așa facil ca astăzi pentru că apăreau piedici de sorginte financiară.

            Sufăr acut de idealizarea trecutului? Desigur. Dar mai mult decât atât, îmi doresc să trăim din nou în armonie cu natura, chiar și asta stricată tot de noi, nesătulii, în care vara îți faci sanie, iar iarna te cremuiești cu alifii contra pârjolirii pielii. În timp ce scriu aceste rânduri, afară ninge mirific cu niște fulgi mari care se topesc în palmă sau în gura deschisă de copil însetat. Și ce credeți? Nu am poftă nici de schi, nici de sanie că, de, le-am făcut pe toate zilele trecute pe bucățile de zăpadă artificială produse pe bani mulți înspre fericirea cumpărată tot cu bani mulți a milioanelor de turiști printre care, plină de convingeri noi, mă aflu și eu.

Zilele trecute, la coadă la gondolă sau la telescaun, a fost un bun prilej de a medita asupra naturii umane. În lipsa unor reguli clare și bine păzite, omul își dă toată arama pe față, mai ales că se află în mijlocul unei grămezi de necunoscuți. Chiar dacă ceilalți participanți devin martori ai caracterului lui, știrile nu se vor propaga mai departe de locul faptei, vor rămâne acolo îngropate în zapadă pe vecie.

După mintea mea, la o coadă și nu numai, ar trebui să funcționăm după regula bunului simț. Conștiința umanității noastre să producă comportamentul nostru, vorbele noastre, reacțiile noastre. Dacă în fața noastră se află o persoană, îi respectăm poziția. Dacă alături de noi înaintează un copil, un bătrân sau un schior mai puțin abil, îi oferim posibilitatea de a se înscrie primul pe culoarul către gondolă. Dacă în jurul nostru cineva cade, îl ajutăm să se ridice și ne asigurăm că este apt să continue marșul spre destinația finală.

 ski_ski_tour_touring_skis

În fapt, după cum spuneam, viața la coadă nu este „Viața la țară”. Indiferent de prin ce părți ale lumii acesteia provii, mai civilizate sau nu, la coadă se produce un regres înspre omul primitiv în căutare disperată de hrană. Cel din fața ta nu este atent, își pierde cumva vremea cu admiratul crestelor stâncoase ale munților, nu e decât un fraier și într-o clipită ne insinuăm trupul, clăparii și schiurile pe locul lui. Poate el va sesiza și pentru câteva secunde ne va săgeta spatele cu o privire miloasă sau disprețuitoare, nu ne interesează pentru că imediat după efectuarea faptelor reprobabile, ne transformăm în statuie și nimic nu ne mai perturbă. Un copil se străduiește să țină pasul alături de noi, victimă sigură, cu o mișcare elegantă îl lăsăm în urmă superiori. Vreunul mai neputincios se împiedică și cade, ne croim imediat drum pe lângă amărât și ne vedem de drum. Se va găsi vreun participant la coadă mai slab de înger care o să-și piardă vremea ajutându-l.

Dar cel mai mult îmi „place” singuraticul care se insinuează. Tăcut, aparent absent, imperturbabil, își plasează schiurile cu eleganță pe orice petic de zapadă rămas liber și înaintează. Proștii, infirmii de la coadă vor contabiliza la sfârșitul zilei 10 coborâri, el va fi unicul, maestrul zăpezii, cu 11 coborâri. Aceasta cifră record se poate realiza simplu, prin eliminarea din competiție a celor mai neexperimentați, a celor miloși, a celor care în loc să schieze au venit pe pârtie să admire munții ca la muzeu. În alte ipostaze ale vieții, mai reglementate, poate a fost prins pe când încerca să trișeze, dar aici, la coadă, e liber să lase tigrul din el să urle. La coadă nu sunt profesori, polițiști, inspectori fiscali, sunt doar oameni. Prin urmare, cei slabi să piară, cei puternici să răzbată.

În aceeași notă „admirativă”, îi privesc pe cei care nu văd, nu aud, nu simt, nu vorbesc. Orice s-ar întâmpla la coadă, ei își continuă drumul. Poate din greșeală, că, de, greșeala e omenească, ajung cu schiurile pe schiurile unui confrate, se redresează pașnic, nu scot o vorbă, nu creează o interacțiune. Ăștia mai umani, ar zâmbi poate și ar zice „Scuze”, nu e cazul celui care nu vede, nu aude. Nimic nu i se pare mai fără rost decât să își deschidă cetatea într-o încercare de a empatiza sau a simpatiza. Îi e teribil de bine acolo în lumea lui, lume la care are dreptul, mai ales că nu încalcă nicio regulă pe care a învățat-o în viață. E corect, nu agresează, e doar un accident al sorții că trebuie să schieze alături de alți oameni. El ar schia și singur, nu are nevoie de companie. Doar a venit aici să facă cristiane, nu să își facă prieteni pe viață.

La coadă am fost observator, dar și simplu participant. Uneori am zâmbit, alteori m-am încruntat. Uneori am lăsat pe alții în fața mea, alteori am fost luată de valul propriilor neputințe și am înaintat tiptil, profitând de neatenția cuiva. Când am sesizat reprezentanți ai tipologiilor pe care le „admir” cel mai mult, am bombănit și m-am revoltat. M-am surprins metamorfozată în polițist cu pulan care îi va chema la ordine pe cei care, la coadă, au uitat să mai fie oameni.