Posts Tagged ‘Relatii’

Între noi

Posted: 9 Aprilie 2016 in LIRISME
Etichete:, ,

Între noi doar câțiva metri de parchet

și două uși de lemn, prost închise.

Între noi toate fostele tristeți,

toate lacrimile vărsate și cele nevărsate.

Între noi, transformate în lut, în spațiu,

toate cuvintele cuțite, cu lame mari sau mici,

toate cuvintele șurubelniță sau cele briceag

și cele aproape mortale, de tip pistol.

Între noi, cu efect invers acum,

stau cuvintele mari, efuziunile,

promisiunile, frazele stereotip,

cele de tip basm.

Între noi zac morman

toate trădările, minciunile descoperite

și cele nedescoperite,

dorințele de schimbare și cele de regăsire de sine.

Între noi se fac zid

diferențele de a fi, a gândi, a vorbi.

Tot între noi

cărămidă peste cărămidă

stau lipite propriile răni,

frici, eșecuri, lașități.

 

Cam mult de escaladat…

Doar niște super puteri

sau Dumnezeu cel de negăsit

sau moartea,

ar mai putea sa ne apropie.

De curând, m-am răsfățat studențește cu un maraton de vizionări la festivalul „Les Filmes de Cannes a Bucarest”. Clientă de festivaluri de multă vreme, am rămas plăcut surprinsă că anul acesta am primit bilet cu loc aferent, scos modern dintr-un calculator. Toate bune și frumoase, mai rămâne de lucrat la respectarea orei de începere a spectacolului. S-a întârziat serios, însă pe mine personal nu m-au apucat furiile deoarece eram bogată la capitolul timp și mai eram și toată plină de zen.

O fată din sală n-a mai rezistat psihic și s-a luat de ei. I-am dat dreptate, bineînțeles, dar în același timp m-a pus pe gânduri. I-am și spus muțește printre scaune: „oare dacă ai fi întârziat la film și ei nu te-au fi lăsat să intri, nu-i așa că te umpleai de spume? nu-i așa că ți s-ar fi părut normal ca ei să fie mai îngăduitori?”.

middle_ages_sword_fighting_reiter

Nu am studiat, nu mă pricep, dar se întâmplă ceva de-a dreptul ironic în creierul nostru care ne face să măsurăm situațiile cu două măsuri: una pentru faptele noastre și una pentru faptele celorlalți. Dacă celălalt întârzie la o întâlnire, ne lovește afrontul în toate ramificațiile nervoase, ne perpelim la foc mic și suntem convinși că persoana cu pricina are ceva contra noastră. Daca noi întârziem, se schimbă drastic evaluarea situației: „hai măi pretenarule, că nu-i așa un capăt de țară, nu te mai umfla așa în pene, iartă-mă acum și pe loc, ce faci atâta pe intransigentul!”

Tot ce ține de persoana noastră, cerem a fi măsurat cu indulgență, repede uitat și iertat. Apelăm instinctiv la partea emoțională din celălalt, ignorând subit logica faptelor care ne dezavantajează. Invers, suntem imediat gardianii absoluți ai rațiunii, explicăm științific ofensa și credem cu tărie în vinovăția celuilalt. Eu personal m-am trezit de nenumărate ori în această ipostază, jucând ca la carte ambele roluri. Discursul meu atunci când am greșit cuiva cu ceva s-a încheiat în multe rânduri cu sentimentalul-furios: „hai iartă-mă o dată, nu mai arunca cu bolovani, tu ești perfect cumva?”. Pe când, aflată de cealaltă parte, rece și superioară, m-am auzit de multe ori zicând: „înțelege că e foarte greu să te iert, am nevoie de timp, nu poți avea pretenția să dau cu buretele imediat peste o așa ofensă sau peste o așa durere”.

După putințele și neputințele fiecăruia, consider că există două abordări de succes în această măsurătoare defectuoasă. Cea în care creierul nostru se transformă într-un calculator performant, trimițându-ne, de fiecare dată când picăm în groapa subiectivității, mesaje audio-video cu conținutul: „în data x, la ora y, ați greșit cu comportamentul z față de persoana w”, deci lasați-o mai moale cu judecata asta aspră. Sau cea în care luăm statuia lui Budha în brațe, umplându-ne de muuuuuultă iubire, iertare și toleranță, nemaipăsându-ne când ne-a greșit  cineva, cum, cu ce, cât de mult.

Să nu uit, ar fi mai fi o abordare, cea în care nu ne mai pasă de nimic decât de meciurile de tenis ale Simonei. Iar acolo, ne este indiferent când ea pierde sau câștigă, urmărind doar fascinați rotirea mingii în aer și modul poetic în care ea atinge zgura.

Olivia era o persoană căreia îi plăcea să dețină controlul absolut asupra conexiunilor de orice natură cu lumea înconjurătoare. Drame zilnice se nășteau dacă lucrurile nu se desfășurau după bunul ei plac. Exteriorul se transforma atunci într-un balaur cu multe capete care mușcau din ea și o făceau să sufere.

Până și obiectele trebuiau să se supună ritmului ei interior. Astăzi, fiind într-o dispoziție de ordine și disciplină, farfuriile, cratițele și hainele se aranjau la locul lor, fără crâcnire. Mâine, neavând chef să le poarte de grijă, puteau să zacă pe unde-o fi, iar orice chemare spre rânduială o făcea să pufnească nervoasă și să le râdă în nas. Doar erau niște biete obiecte, neînsuflețite și, prin urmare, obediente.

Când avea chef să fie punctuală era musai ca autobuzul și trenul să ajungă în stație la ora prestabilită. Altfel se alegeau cu o înșiruire deloc politicoasă de suduieli. În zilele agitate, în care amețea tot programul, ar fi vrut ca printr-o simplă clipire din ochi să alinieze toate mijloacele de transport la ceasul ei interior. Mai erau și acele zile luminoase când puțin îi păsa ce se întâmplă cu trenurile, zâmbind îngăduitor la orice abatere de la orar.

 sign_one_way

Cu oamenii se străduia mai mult că doar erau ființe și aveau și ele propriile norme și reguli. Însă, la final, avea cam același soi de așteptări, singura diferență era că își ascundea mai bine dezamăgirile. Știa și ea că nu se cade să se poarte ca un dictator. Când avea chef să zacă în întuneric, trăgea draperiile, comuta telefonul pe modul silențios și dispărea în lumea tenebrelor. Putea să sune oricine. Ea nu putea fi atrasă spre lumină. Dar dacă avea dispoziție de escapade sociale și nu găsea pe nimeni liber, se întrista și conchidea filozofic că prietenia e o treabă relativă. Aristotel vorbea în dodii când afirma că „omul este un animal social”, știe ea mai bine că omul este un lup singuratic și atât. Poate să urle la lună cât poftește că tot nu îl aude nimeni.

Cu iubiții lucrurile erau mai complicate. Deși, până la urmă, aceste relații erau gestionate după aceleași canoane. Făcea greu față momentelor în care simțea că ar fi retrogradată din poziția de primadonă. Se victimiza, plângea, amenința, adăuga la dosar aceste momente de suferință acută pentru a-i fi de folos pe viitor când poate ar fi avut poftă să își ia catrafusele și să se mute într-o altă barcă. Pentru cei care se atașau prostește de ea și ar fi vrut să o acopere cu iubire și atenție, nu avea decât dispreț superior. Atunci nu cerea decât spațiu că altfel se sufoca. În orice relație s-ar fi aflat, era important ca acea persoană să îi fie alături atunci când avea nevoie. În restul timpului, se simțea foarte libertină și generoasă. Respectivii erau poftiți să aibă o ocupație, nu să îi sufle ei în fund cât e ziua de lungă. Dacă avea o problemă, se aștepta ca partenerul de viață să îi asculte păsurile și să îi ofere sfaturi numai atunci când ea avea nevoie de ele. Iar aceste sfaturi trebuiau să i se potrivească, nu așa sfaturi de dragul sfaturilor. Altfel, se îneca în lacrimile lipsei de empatie cu care era tratată.

În pat cu iubiții ei, atmosfera era de-a dreptul hilară. Îi plăcea să fie dominată, însă după regulile ei. Sărutul era extrem de excitant pentru ea, dar dacă omul ei mâncase ceva nepotrivit, cum ar fi brânză, o apucau pandaliile și îl trimitea să își frece dinții cu multă pastă. Sânii erau și ei zone puternic erogene, dar puteau fi atinși numai într-un anumit moment. Nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă neinspiratul se năpustea cu gura lui pofticioasă spre ei la timpul nepotrivit, îi prindea capul între mâini și îl smucea brusc, bolborosind și ceva disprețuitor. Iar momentul penetrării era ales de ea, fără abatere, altfel se ducea naibii toată joaca în așternut și o apucau nervii ăia mari. Unii au tolerat-o din prea multă iubire, alții au preferat să se rezolve singuri la duș, gândindu-se la corpul ei frumos pe care nu puteau să-l devoreze după bunul lor plac.

Din ce trăise și din ce citise, se lămurise cumva că moartea vine după regulile ei. Însă i se părea că nu îi stă bine cu orice soi de moarte. Ar fi vrut una în care să aibă răgaz să își ia la revedere de la cei apropiați, dar totuși să nu sufere prea mult. Un accident stupid de mașină era considerat total nelalocul lui. Iar unul de avion în care să se facă ferfeniță și să fie recunoscută după dinți era clar ridicol. Ar fi fost acceptabil poate dacă toți cei dragi s-ar fi prăbușit o dată cu ea. Mai era un aspect cu care nu se putea împăca. Imaginea trupului ei îngropat în pământ, lăsat la dispoziția viermilor. Cu incinerarea cocheta puțin, dar nu reușise încă să depășească momentul combustiei. Simțea instantaneu o durere puternică în minte când îi introduceau corpul în cuptor.

În momentele ei de luciditate i se dezvăluia limpede această manie a controlului. Înceta să mai acuze pe toată lumea și își promitea să schimbe ceva la ea. Nu reușea decât să se însingureze tot mai mult pe măsura ce anii treceau. Și-ar fi dorit mult să nască niște copii obligatoriu dintr-o mare dragoste, dar era atât de îngrozită că vor crește și îi vor întoarce spatele încât renunța întotdeauna. Și oricum nu reușise să păstreze un bărbat lângă ea suficient timp pentru a se pune problema moștenitorilor, așa că la ce să îți mai bați capul.

Zilele se scurgeau nepăsătoare față de obsesia ei, evacuând încet din preajmă orice ființă omenească, lăsând-o singură cu lucrurile ei și cu speranța secretă ca măcar moartea să se întâmple după pofta ei. Poate ar fi trebuit să se sinucidă ca exercitare supremă a controlului, însă nu se simțea pregătită. Nu încă. Era o tipă optimistă de felul ei. Încă spera că lucrurile se vor schimba în ceea ce o privește și va reuși cumva să se elibereze de maniile astea dobândite în copilărie. Fir-ar să fie, doar era atât de deșteaptă și de talentată! Era imposibil ca viața ei să fie doar acest lichid amar pe care îl înghițea zilnic.

Iartă-mă, dar…

Posted: 2 Februarie 2015 in CONFESIUNI
Etichete:, , ,

Vi s-a întâmplat vreodată să spuneți „Iartă-mă” și atât? Fără conjuncții exprimate sau, cel puțin, gândite? Fără acel aproape involuntar „dar” care asigură împărțirea vinii la doi, nu cumva să ne împovărăm cu toată responsabilitatea faptelor sau a vorbelor? Mie rareori sau, lăsând indulgența la o parte, poate niciodată.

 i_am_sorry

Să ne imaginăm că suntem într-o dispută cu o persoană dragă. Ne enervăm și ajungem să țipăm sau, și mai rău, să devenim agresivi. După ce furia intră în reflux, ne dăm seama ce cuvinte grele am rostit și ce alte daune am produs în jur. Ne podidesc regretele. Simțim automat nevoia să ne cerem scuze, însă vrem să fie absolut clar că părerea de rău acoperă doar urletele, nu și punctul de vedere. Acela e musai să rămână scris cu sânge în conștiința celuilalt. Așa că vom spune firesc „Iartă-mă”, dar…ne enervează să fim mereu contraziși, mai vrem și noi să avem dreptate din când în când.

Un alt exercițiu de imaginație. Tocmai am finalizat un act cultural alături de cineva drag. Poate fi o vizită la muzeu sau un concert de pian cu nocturnele lui Chopin. Persoana care ne-a însoțit este mai degrabă un novice într-ale picturii sau muzicii clasice. Noi, experții, începem să comentăm superior despre catharsisul ce tocmai ni s-a întâmplat. Amărâtul sau amărâta șoptește timid că se află încă pe pământ, momentul artistic nu l-a propulsat/a propulsat-o în Nirvana. Nouă nu ne vine a crede că simțămintele înalte au pătruns doar în suflețelul nostru și nu ezităm să ne exprimăm plastic mirarea. Firesc, tovarășul de drum se simte umilit. Așa că poate noi vom spune „Iartă-mă”, dar…umilirea nu a fost în intenția noastră, noi doar pluteam liric prin sfere înalte. De acolo de sus nu ne-am dat seama că vorbele noastre vor produce atâta pagubă.

Haideți acum să executăm un salt imaginativ spre o situație și mai și. Se face că suntem într-o relație. Cică de iubire. Timpul trece și relația cu pricina se pricopsește cu inerentele urcușuri și coborâșuri. Noi nu mai răbdăm și ne aruncăm într-o aventură. Extraconjugală. Sosește momentul confruntării. Suntem smeriți, dar nu foarte. Așa că vom spune „Iartă-mă”, dar… lipsa iubirii ne-a împins în brațele necuratului. A fost peste puterile noastre de muritori ce suntem.

Știu că e mai banal decât a bea apă, dar greșeala face parte din noi. Nici cei mai spirituali guru din univers, nici sfinții creștini nu au trăit fără greșeală. Ca să formulez și mai fatidic, suntem sortiți erorii. Partea interesantă apare după ce am comis-o. Suntem capabili să trântim egoul la pământ, să ne lepădăm de noi înșine, să simțim durerea provocată și să spunem „Iartă-mă”? Iartă-mă și atât. Fără adăugiri, fără justificări, fără vorbe de prisos. Doar iartă-mă, curat ca fundul unui bebeluș hrănit la sân. Un iartă-mă golit până și de așteptarea iertării. Care poate să survină sau nu. După putințele și neputințele fiecăruia. Mare revoluție se va întâmpla pe pământ atunci când vom fi în stare de un astfel de„ Iartă-mă”. Mai grozavă decât războaiele mondiale, decât bomba atomică, decât primul pas pe Lună.

Viața noastră se scurge în ritm de ceasornic, zi după zi, an după an, însă diferențele semnificative pot fi înglobate mai debrabă în etape decât în luni sau anotimpuri. Copacii atinși de „boala” toamnei sunt jucării multicolore pentru copil, prilej de tristețe și gânduri morbide pentru adolescent, tablou de inspirație impresionistă pentru adult.

Călătoriile se așează cel mai frumos pe un suflet inocent. Gura căscată, ochii larg deschiși a mirare, interjecțiile admirative sunt apanajul tânărului călător. Nimic nu se compară cu emoția noului. Marea Mediterană văzută pentru prima dată se scurge poetic în sufletul privitorului, fără stavile, fără comparații, fără saturație. Un oraș plin de istorie ți se relevă în toată splendoarea lui atunci când erai familiarizat cu palate și castele doar de la televizor.

Am petrecut de curând 3 zile în capitala unui fost imperiu. Aș spune că am fost într-o excursie în Viena, dar, pentru a fi în rând cu lumea, voi zice că am executat între două avioane un city-break. Nu voi consemna aici un ghid de călătorie, informațiile cu pricina se găsesc pe toate gardurile la doar un click distanță. Ceea ce m-a impresionat a fost oglindirea diferită a unei astfel de înșiruiri de palate grandioase în sufletul meu de adult.

 vienna_austria_schonbrunn

Plimbându-mă ore în șir prin celebrele Hofburg sau Schonbrunn, pe măsură ce treceam din dormitoare în săli de recepții, m-am trezit oscilând între admirație, dorința de a afla informații noi și revolta față de realitatea crudă din spatele acestor construcții. Nu-i așa că banii necesari ridicării unor astfel de palate s-au strâns de pe spatele amărâților plătitori de taxe și nu de pe urma verdețurilor cultivate de Maria Tereza? Nu-i așa că istoria nu s-a grăbit să consemneze partea ascunsă a lucrurilor? Dar oare noi privitorii am mai fi interesați să scoatem din buzunar 20 de euro dacă în ghidul audio ni s-ar povesti despre sacrificiile făcute de niște anonimi pentru ca noi să ne extaziem astăzi la vederea frumoaselor interioare baroc sau rococo? Orișicum, în Viena, împărații și prinții s-au luat la întrecere în a construi palate care să întreacă în grandoare Versailles-ul francezilor.

Nu sunt nici prima, nici ultima care a fost impresionată de povestea împărătesei Sissi. Este adevărat că s-au creat și o grămadă de mituri în jurul ei sau, mai bine spus, s-au umplut goluri cu tot soiul de povești și presupuneri. Puține femei pot rămâne reci în fața unui suflet chinuit și apăsat de constrângerile vremii. Nu că vremurile actuale nu ar produce o multitudine de specimene feminine private de libertate. În unele cazuri, corsetul a fost înlocuit de niște chingi mentale care strâng și paralizează la fel de tare. Iar relatările despre numărul de ore petrecut de Sissi în aranjarea podoabei capilare sau în întreținerea tenului m-au dus cu gândul la o sumedenie de dive din zilele noastre. Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.

Bărbatul ei cică a iubit-o foarte mult. A și declarat aceasta când a aflat că a fost asasinată. Cât despre ea, nu se știe, că era cam nevrotică, cam capricioasă. Nu stiu voi, dar mie îmi dă cu virgulă. Sau, mai bine spus, mă ia cu valuri de feminism. Când sufletul meu avea vreme să o iubească cu atâta patos dacă se scula la 4 dimineața și muncea ca un apucat până seara? Când își exercita rolul de tată, dacă el stătea închis în biroul lui toată ziua? Mă scuzați, istoria consemnează că se înconjurase de portretele nevestei și ale copiilor. Dovada de necontestat a dragostei. Doar destinul lui era să conducă un imperiu, nu să împartă pupicuri cu familia lui.

În ciuda a tot ce am scris până acum, Viena merită vizitată. Faceți-o într-o excursie sau un city-break, după cum vreți voi. E opulentă, plină de capodopere arhitecturale și extrem de bine întreținută. Oamenii sunt cam aroganți, dar asta se cam știe deja. Transportul public e de nota zece, pe oriunde mănânci nu riști să iei vreo țeapă. Cât despre impresiile de mai sus, nu sunt decât rezultatul fascinației schimbării de optică care survine cu fiecare nouă etapă din viața mea.

După ce am terminat de citit „Nimeni nu se salvează singur” a lui Margaret Mazzantini, mi-am zis „drăguță analiză a unui cuplu care se destramă așa ca multe altele, fără motive extraordinare” și am pus cartea în raft. Însă de atunci m-am trezit de multe ori cu mesajul cărții pe buze, deși aveam convingerea că nu mi s-a revelat cine știe ce miracol al vieții.

Câte cupluri au apucat oare pe cărări separate, deși între ei nu au intervenit clasicele bătăi, alcoolism, adulter? Câți s-au uitat în urmă, cu privire de radiografie, sesizând că despărțirea lor a fost un rezultat ales din multe alte soluții posibile și că, doar un pas făcut altfel, ar fi determinat un alt prezent, un alt viitor? Câte relații ar fi evoluat altfel dacă protagoniștii ar fi fost niște oameni mai „întregi” la debutul călătoriei?

 sad_woman

Mulți dintre noi intrăm în relații ca jumătăți sau, mai rău, ca sferturi. Bucăți în derivă, căutând să ne împlinim prin cel de lângă noi, punând o presiune uriașă pe însoțitorul de drum. Să nu ne mirăm că atunci când se consumă din energia benefică de la început, ne apucă crizele existențiale și căutăm febrili să ne conectăm la o nouă sursă care ar putea miraculos să ne scoată din groapă.

Mă gândesc că undeva în procesul de educației al viitorului adult ar trebui să fim învățați că suntem 100% responsabili pentru propria devenire și împlinire. E foarte frumos că pe acest drum al vieții ne putem întâlni cu alți căutători de sens, întemeind o pereche care parcurge bucăți de drum râzând și plângând împreună. Dar cam atât. Să arunci cu frustrări și așteptări în capul celuilalt nu face decât să întindă firul relației până la o tensiune care produce ruperea inevitabilă. Ba mai mult, în cursul ruperii și după, se lasă cu acuze și răutăți care anulează tot ce poate s-a construit frumos și benefic.

A nu se înțelege că văd în terapia de cuplu sau în terapia individuală salvarea umanității. Mă gândesc că e mai sănătos sa previi, crescând indivizi responsabili pentru propria persoană. Societățile avansate în implementarea și păstrarea regulilor nasc adulți atenți la mediu, la instituții, la atingerea obiectivelor profesionale. Însă a nu se ignora ceea ce zace în adâncurile ființei umane, acel ceva greu de definit care strigă după sens, împlinire și, în final, fericire. Neavând grijă de această parte vitală, nu facem decât să dăm libertate unor bucăți de bipezi care vor face și desface cupluri până la epuizare.

Pe vremuri erau epistolele. După un timp li s-au adăugat convorbirile telefonice. Acum ceva zeci de ani, procesul a fost înlesnit de email. În trecutul apropiat am fost binecuvântați cu chat si apoi cu Facebook. Viitorul interacțiunii umane mă sperie uneori. Fiecare în cușca lui confortabilă, lansând mesaje prin spațiu către persoanele cu care se află în relații.

A nu se înțelege de aici că sufăr de sindromul „generația mea este cea mai tare”. Poate cad uneori în acest puț, dar iată-mă în online, savurând o dezbatere virtuală care altfel nu ar fi avut loc. Cred cu tărie că merită folosită orice bucată de tehnologie, orice inteligență artificială care ajută să umplem spațiul dintre noi cu mesaje ce altfel ar fi fost extrem de greu de auzit. Ce mă sperie însă este alegerea oamenilor de a înlocui tradiționala întâlnire cu chatuiala. Direcția în care evoluează lucrurile este cea care îmi dă frisoane.

Există momente în care virtualul poate ajuta să deblocăm relația cu persoana iubită. Uneori, în scris, devenim mai abili în a formula simțăminte greu de rostit coerent față în față. Metoda aceasta a fost folosită cu succes de când s-a inventat hârtia și instrumentele de scris. Că acum putem utiliza tastele laptopului și butonul Send, nu face decât să faciliteze comunicarea. Însă, a alege să transmiți tot ce e mai dificil de transmis prin scris, denotă pierderea unei abilități vitale, cea de a povesti în tihnă, ochi în ochi, mână în mână, emoție lângă emoție. Mă gândesc că frica de reacția celuilalt stă la baza unui astfel de comportament. Mai mult chiar, frica de reacția noastră la reacția celuilalt inhibă darul acesta ancestral de a exprima prin vorbă gânduri și sentimente.

silhouette_woman_tree

Prietenia s-a mutat și ea pe planeta „tu în globul tău, eu în globul meu, unul lângă altul e riscant și nu așa confortabil”. Mie îmi place ziua, ție îți place seara. Mie îmi place în restaurant, ție îți place în parc. Iar dacă mă plictisesc, nu e oare mai facil să închid conversația virtuală cu o mică minciună nevinovată decât să mă apuce curajul de a fi judecat plecând de la locul faptei? Sau dacă discuția intră într-o zonă conflictuală, nu e oare extrem de ușor să plecăm subtil din conversație decât să ne chinuim mintea și sufletul în a asculta și a înțelege părerea interlocutorului? Serviciul e stresant, traficul e îngrozitor, nu mai avem nevoie și de discuții filozofice în contradictoriu cu prietenii.

A explora viața alături de prieteni pare un fapt ușor perimat. Până ne sincronizăm programul și dispoziția, mai bine urcăm pe munți cu un club de alpinism că acolo ne putem pierde printre ceilalți, rămânând anonimi, lăsând viața noastră acasă, acolo unde îi e locul. Sau putem alege să vedem ce ne mai oferă viața alături de colegii de birou cu care putem lesne să rămânem în hlizeli de suprafață, practicând fuga de noi înșine care pare să placă tot mai mult în ultima vreme.

Iar viața pe Facebook e cea mai grozavă invenție a ultimilor ani. Acolo suntem toți mai frumoși decât suntem în realitate, mai fericiți și mai grozavi. Pe Facebook vezi numai familii fericite, numai copii zâmbitori, numai oameni de succes, numai fapte caritabile. Întunericul din noi și eșecurile rămân în obscuritatea caselor noastre. Temerile noastre, răutatea noastră, suferințele de tot felul, nu populează ecranul de Facebook. Cine mai vrea să citească de așa ceva, nu e destulă mizerie prin locuri ca Ucraina, Siria sau Irak?

După cum spuneam, ceea ce mă îngrijorează este direcția în care ne ducem. E firesc să îți dorești momente de retragere, acasă, pe plajă, în pădure. Momente cu tine însuți în care să meditezi, să te reculegi, să te liniștești, să cauți răspunsuri. E normal și vital în același timp. Însă dependența bolnăvicioasă de cubul tău, în care fie ești doar tu, fie ești tu cu familia ta, îmi sună a planetă populată de oameni însingurați. Oameni bolnavi de ei înșiși, oameni care și-au pierdut esența, oameni care mai pot exista doar în zona lor de confort. Pentru că a ieși înspre lume cu tot ceea ce ești tu, bine și rău, frumos și urât, e o aventură pe care nu ne-o mai dorim. Interacțiunile reale cu ceilalți sunt obositoare, ne încearcă în punctele noastre nevralgice, în puterea de a asculta cu scopul de a înțelege și nu de a judeca, în abilitatea de a empatiza cu starea celuilalt și de a-i oferi un zâmbet cald, în teama de a fi nevoit să fii sincer, să te expui cu părțile tale mai puțin plăcute, cele pe care nu mai știi cum să faci să le dosești prin ferestre de chat și postări mincinoase pe facebook. Acasă, în cubul tău, cu cărțile pe care le citești, cu filmele pe care le vezi, cu jurnalul în care scrii despre tine și viața ta, cu rutina ta de care ești un pic cam dependent, cu principiile tale de viață pe care nu trebuie să le explici nimănui, acasă pare că viața ta e sub control. Dacă ieși cu totul din cub, nu-i așa că există riscul să te îndoiești de tine însuți și de realizările tale? Mai bine o viață trăită în cub, ca un fel de uter, în care totul e sigur și cald.