Posts Tagged ‘Prietenie’

De curând, m-am răsfățat studențește cu un maraton de vizionări la festivalul „Les Filmes de Cannes a Bucarest”. Clientă de festivaluri de multă vreme, am rămas plăcut surprinsă că anul acesta am primit bilet cu loc aferent, scos modern dintr-un calculator. Toate bune și frumoase, mai rămâne de lucrat la respectarea orei de începere a spectacolului. S-a întârziat serios, însă pe mine personal nu m-au apucat furiile deoarece eram bogată la capitolul timp și mai eram și toată plină de zen.

O fată din sală n-a mai rezistat psihic și s-a luat de ei. I-am dat dreptate, bineînțeles, dar în același timp m-a pus pe gânduri. I-am și spus muțește printre scaune: „oare dacă ai fi întârziat la film și ei nu te-au fi lăsat să intri, nu-i așa că te umpleai de spume? nu-i așa că ți s-ar fi părut normal ca ei să fie mai îngăduitori?”.

middle_ages_sword_fighting_reiter

Nu am studiat, nu mă pricep, dar se întâmplă ceva de-a dreptul ironic în creierul nostru care ne face să măsurăm situațiile cu două măsuri: una pentru faptele noastre și una pentru faptele celorlalți. Dacă celălalt întârzie la o întâlnire, ne lovește afrontul în toate ramificațiile nervoase, ne perpelim la foc mic și suntem convinși că persoana cu pricina are ceva contra noastră. Daca noi întârziem, se schimbă drastic evaluarea situației: „hai măi pretenarule, că nu-i așa un capăt de țară, nu te mai umfla așa în pene, iartă-mă acum și pe loc, ce faci atâta pe intransigentul!”

Tot ce ține de persoana noastră, cerem a fi măsurat cu indulgență, repede uitat și iertat. Apelăm instinctiv la partea emoțională din celălalt, ignorând subit logica faptelor care ne dezavantajează. Invers, suntem imediat gardianii absoluți ai rațiunii, explicăm științific ofensa și credem cu tărie în vinovăția celuilalt. Eu personal m-am trezit de nenumărate ori în această ipostază, jucând ca la carte ambele roluri. Discursul meu atunci când am greșit cuiva cu ceva s-a încheiat în multe rânduri cu sentimentalul-furios: „hai iartă-mă o dată, nu mai arunca cu bolovani, tu ești perfect cumva?”. Pe când, aflată de cealaltă parte, rece și superioară, m-am auzit de multe ori zicând: „înțelege că e foarte greu să te iert, am nevoie de timp, nu poți avea pretenția să dau cu buretele imediat peste o așa ofensă sau peste o așa durere”.

După putințele și neputințele fiecăruia, consider că există două abordări de succes în această măsurătoare defectuoasă. Cea în care creierul nostru se transformă într-un calculator performant, trimițându-ne, de fiecare dată când picăm în groapa subiectivității, mesaje audio-video cu conținutul: „în data x, la ora y, ați greșit cu comportamentul z față de persoana w”, deci lasați-o mai moale cu judecata asta aspră. Sau cea în care luăm statuia lui Budha în brațe, umplându-ne de muuuuuultă iubire, iertare și toleranță, nemaipăsându-ne când ne-a greșit  cineva, cum, cu ce, cât de mult.

Să nu uit, ar fi mai fi o abordare, cea în care nu ne mai pasă de nimic decât de meciurile de tenis ale Simonei. Iar acolo, ne este indiferent când ea pierde sau câștigă, urmărind doar fascinați rotirea mingii în aer și modul poetic în care ea atinge zgura.

Pe vremuri erau epistolele. După un timp li s-au adăugat convorbirile telefonice. Acum ceva zeci de ani, procesul a fost înlesnit de email. În trecutul apropiat am fost binecuvântați cu chat si apoi cu Facebook. Viitorul interacțiunii umane mă sperie uneori. Fiecare în cușca lui confortabilă, lansând mesaje prin spațiu către persoanele cu care se află în relații.

A nu se înțelege de aici că sufăr de sindromul „generația mea este cea mai tare”. Poate cad uneori în acest puț, dar iată-mă în online, savurând o dezbatere virtuală care altfel nu ar fi avut loc. Cred cu tărie că merită folosită orice bucată de tehnologie, orice inteligență artificială care ajută să umplem spațiul dintre noi cu mesaje ce altfel ar fi fost extrem de greu de auzit. Ce mă sperie însă este alegerea oamenilor de a înlocui tradiționala întâlnire cu chatuiala. Direcția în care evoluează lucrurile este cea care îmi dă frisoane.

Există momente în care virtualul poate ajuta să deblocăm relația cu persoana iubită. Uneori, în scris, devenim mai abili în a formula simțăminte greu de rostit coerent față în față. Metoda aceasta a fost folosită cu succes de când s-a inventat hârtia și instrumentele de scris. Că acum putem utiliza tastele laptopului și butonul Send, nu face decât să faciliteze comunicarea. Însă, a alege să transmiți tot ce e mai dificil de transmis prin scris, denotă pierderea unei abilități vitale, cea de a povesti în tihnă, ochi în ochi, mână în mână, emoție lângă emoție. Mă gândesc că frica de reacția celuilalt stă la baza unui astfel de comportament. Mai mult chiar, frica de reacția noastră la reacția celuilalt inhibă darul acesta ancestral de a exprima prin vorbă gânduri și sentimente.

silhouette_woman_tree

Prietenia s-a mutat și ea pe planeta „tu în globul tău, eu în globul meu, unul lângă altul e riscant și nu așa confortabil”. Mie îmi place ziua, ție îți place seara. Mie îmi place în restaurant, ție îți place în parc. Iar dacă mă plictisesc, nu e oare mai facil să închid conversația virtuală cu o mică minciună nevinovată decât să mă apuce curajul de a fi judecat plecând de la locul faptei? Sau dacă discuția intră într-o zonă conflictuală, nu e oare extrem de ușor să plecăm subtil din conversație decât să ne chinuim mintea și sufletul în a asculta și a înțelege părerea interlocutorului? Serviciul e stresant, traficul e îngrozitor, nu mai avem nevoie și de discuții filozofice în contradictoriu cu prietenii.

A explora viața alături de prieteni pare un fapt ușor perimat. Până ne sincronizăm programul și dispoziția, mai bine urcăm pe munți cu un club de alpinism că acolo ne putem pierde printre ceilalți, rămânând anonimi, lăsând viața noastră acasă, acolo unde îi e locul. Sau putem alege să vedem ce ne mai oferă viața alături de colegii de birou cu care putem lesne să rămânem în hlizeli de suprafață, practicând fuga de noi înșine care pare să placă tot mai mult în ultima vreme.

Iar viața pe Facebook e cea mai grozavă invenție a ultimilor ani. Acolo suntem toți mai frumoși decât suntem în realitate, mai fericiți și mai grozavi. Pe Facebook vezi numai familii fericite, numai copii zâmbitori, numai oameni de succes, numai fapte caritabile. Întunericul din noi și eșecurile rămân în obscuritatea caselor noastre. Temerile noastre, răutatea noastră, suferințele de tot felul, nu populează ecranul de Facebook. Cine mai vrea să citească de așa ceva, nu e destulă mizerie prin locuri ca Ucraina, Siria sau Irak?

După cum spuneam, ceea ce mă îngrijorează este direcția în care ne ducem. E firesc să îți dorești momente de retragere, acasă, pe plajă, în pădure. Momente cu tine însuți în care să meditezi, să te reculegi, să te liniștești, să cauți răspunsuri. E normal și vital în același timp. Însă dependența bolnăvicioasă de cubul tău, în care fie ești doar tu, fie ești tu cu familia ta, îmi sună a planetă populată de oameni însingurați. Oameni bolnavi de ei înșiși, oameni care și-au pierdut esența, oameni care mai pot exista doar în zona lor de confort. Pentru că a ieși înspre lume cu tot ceea ce ești tu, bine și rău, frumos și urât, e o aventură pe care nu ne-o mai dorim. Interacțiunile reale cu ceilalți sunt obositoare, ne încearcă în punctele noastre nevralgice, în puterea de a asculta cu scopul de a înțelege și nu de a judeca, în abilitatea de a empatiza cu starea celuilalt și de a-i oferi un zâmbet cald, în teama de a fi nevoit să fii sincer, să te expui cu părțile tale mai puțin plăcute, cele pe care nu mai știi cum să faci să le dosești prin ferestre de chat și postări mincinoase pe facebook. Acasă, în cubul tău, cu cărțile pe care le citești, cu filmele pe care le vezi, cu jurnalul în care scrii despre tine și viața ta, cu rutina ta de care ești un pic cam dependent, cu principiile tale de viață pe care nu trebuie să le explici nimănui, acasă pare că viața ta e sub control. Dacă ieși cu totul din cub, nu-i așa că există riscul să te îndoiești de tine însuți și de realizările tale? Mai bine o viață trăită în cub, ca un fel de uter, în care totul e sigur și cald.

Nu cred că există demers mai inutil decât acela de a schimba oamenii sau destinul lor. Poate doar încercarea de a schimba clasa politică românească suferă termen de comparație. Dar și acolo putem vorbi de șanse de reușită, în timp ce a-ți băga ghearele în lutul unei alte ființe e energie pierdută pe apa sâmbetei. Și, să ne înțelegem, vorbim de cantități impresionante de benzină sufletească la care alegem să îi dăm foc așa ca proștii, în câmp.

În marea ta înțelepciune, constați cum o prietenă bună își pierde vremea cu un neica nimeni. Și te apuci tu să o bombardezi cu discursuri înțesate de argumente, doar-doar îi va da papucii nenorocitului. Se va elibera cumva, datorită ție, de sub jugul otrăvitor al propriei ei neputințe. Atât de deșteaptă și superioară te crezi încât nu îți este suficient să îi ții prelegeri, te mai apuci și să te comporți ca dracu când vă întâlniți în trei. O fi ăla un ditamai nemernicul, dar cine a zis că e treaba ta să ai vreo părere? Mai ales dacă nici nu ți-o cere nimeni. Mai bine îți iei părerea și vopsești cu ea gardul. E mai util pentru toată lumea. Până fata nu își încheie călătoria acelei relații, până nu trece prin toate gările, bifând și cele mai neînsemnate sate, ea nu se poate opri. Doar pentru că i-o spui tu și alții mult mai deștepți decât ea. Iar cel mai rău dintre toate, este să te apuci să îi bagi relația sub lupă când te afli în compania altor prieteni comuni. Să te dai tu grande cu superioritatea ta, aducând la masa judecății intimități pe care săraca ți le-a împărtășit doar urechilor tale. Este, mă iertați, o lipsă cruntă de loialitate.

 child_and_optical_glasses_208522

Ai sau n-ai copii, îți place să crezi că știi totul despre creșterea lor. Deții la purtător un pix corector într-ale educației copiilor. Observi o anumită situație, îți faci imediat în căpșor un conspect exhaustiv, și apoi începi să dai lecții. În situația dată, în care micuța creatură s-a comportat într-un anumit fel, părinții, sărmani neputincioși, ar fi trebuit să aplice acțiunea A sau B sau C. Toate acele alternative pe care le-ai construit tu, marele observator al planetei. Detașatul pământului, grozavul umanității! Să nu mai pomenim de faptul că nu te-a întrebat nimeni dacă ai ceva de spus. Dar tu tot găsești de cuviință să dai drumul cuvintelor de aur care îți plutesc prin cap.

Lucrurile o iau pe arătură când vorbim de iubiți. Femeie fiind, cel puțin la ultima verificare, o să vorbesc aici doar din perspectiva unei Ea care vrea să-l schimbe pe El. După ce trece vâltoarea începutului, în care îi place de el de crapă, își suflecă ea frumos mânecile și se pune pe treabă. Își scoate din cutie scanerul inteligenței emoționale, cu care a fost dotată de la mama natură, îl bagă în priză și de-aici să te ții bine. Din puținele informații pe care le deține, îi face rapid, din condei, portretul robot al copilăriei, adolescenței și al relațiilor importante pe care le-a avut înainte de ea. Într-un gest inconștient, el se lasă să alunece pe canapea, cum a văzut el în filme că se face la psiholog. Ascultă siderat cum aleasa inimii lui știe ce a simțit el atunci, ce frustrări a acumulat și ce l-a determinat să se comporte într-un anume fel. În faza a doua și ultima, ea ia la puricat relația lor. Cum s-a comportat el la început așa și pe dincolo, și cum de ceva vreme se comportă ca un ticălos. Este obosit și plictisitor, de fiecare dată când sunt împreună plutește în autismul lui cu care tot ea l-a diagnosticat. Apoi începe îndreptarul. Îi zice ea cum să respire, cum să umble, cum să gândească. Știe ea mai bine. De deșteaptă ce e, știe la ce activități ar trebui el să renunțe, ce job să își aleagă, cum să lucreze la birou, când să vină acasă, cu ce să vină acasă. Ce cărți să citească, ce muzică să asculte, ce filme să vizioneze. Mânca-o-ar mama de premiantă la școala vieții! Mândria familiei.

 soldier_and_nurse

Inițial lui i se pare că l-a apucat pe Dumnezeu de picior. Că bine le mai zice gagica asta a lui. Cum le știe ea pe toate. Săracul chiar vrea să facă niște schimbări. Pe care le-a amânat de mult timp, din lipsă de motivație. Și poate chiar face. Dar în ritmul lui de melc codobelc. Dar ea nu e mulțumită. Vrea mai repede că îi trece tinerețea până finalizeaza el tot proiectul acesta al schimbării de sine. Și îl bate la cap tot timpul, și îi ține prelegeri până el se oprește și nici de-al naibii nu mai vrea să facă vreun pas. Ba chiar, scârbit, face pași înapoi. Doar să o enerveze și mai rău pe nebună.

Vă recunoașteți în cele expuse? Mă rog, dând la o parte extremismul discursului și patosul aferent. Că eu da. Găsesc o plăcere colosală în a-mi introduce unghiile tăiate scurt în carnea oamenilor. Să o dau la o parte ca să ajung la suflet. Să iau pensula pe care o țin în buzunarul de la spate și să pictez după cum îmi spune mie intuiția că ar trebui să arate tabloul. Unde-i negru să dau cu verde, unde-i gri să dau cu alb sau negru, unde-i roșu să temperez cu galben. O pictură care nu se termină niciodată. Ce pictez eu ziua, vine sufletul împricinatului noaptea și schimbă. Până la urmă îmi arunc pensula și culorile înăuntru, mă cațăr pe zidul sufletului și mă arunc în abis, încercând chiar și prin sacrificiul suprem să produc schimbarea. O Ană sinucigașă cu un Meșter Manole epuizat. Halal pereche!

Multă vreme am crezut că doar nebunii și copiii au nevoie de un program zilnic. Iar orice abatere de la program poate cauza stări nedorite, cum ar fi anxietatea, pierderea controlului și până la urmă tristețe. Însă, dacă mă uit mai bine, cel puțin la generația mea, observ că rutina zilnică a devenit foarte importantă, aproape vitală.

 

Cunosc oameni care sunt în principal cam nefericiți cu viața lor. Dar dacă le propui să facă ceva diferit de ceea ce fac mereu, prima reacție este de respingere. La început îți cer detalii multe despre activitatea cu pricina, doar așa ca să câștige niște timp de gândire sau ca să găsească motive de a nu participa. Apoi ezită să formuleze un răspuns clar, preferă să lase totul în nuanțe de gri astfel încât la momentul evenimentului pot liniștiți să spună nu, fără cea mai mică urmă de vinovăție. Întotdeauna vorbesc cu amărăciune despre viața lor, lăsându-ți senzația că sunt foarte blazați, dar dacă le propui o activitate noua, intră în panică și, în cazul în care vin, rămâi cu impresia că au făcut-o ca un soi de obligație.

 

De obicei, genul acesta de persoane se ascund în spatele copiilor, dacă posedă, ca să nu te poți supăra pe ei. Copilul e bolnav, nu mai vin. Copilul e obosit, poate vin mai târziu sau stau doar un pic. Copilul are teme nefăcute, nu mai vin. Bineînțeles că toate aceste motive pot fi reale. Dar parcă de prea multe ori invocăm în fața celorlalți programul copilului ca scuză pentru a nu participa la diverse evenimente. Este în regulă dacă asta vrei să faci cu timpul tău, devine ciudat în momentul în care te plângi că zilele tale se scurg în jurul copilului și nu mai ai timp de nimic altceva.

 

Dar parcă și oamenii care rămân deschiși la nou, devin un pic agitați dacă își întrerup rutina prea des. Oare nu ar fi fost mai bine să nu îmi stric orele de somn? Aveam în plan să spăl rufe, am renunțat ca să ies în oraș cu prietenii, acum cum recuperez activitatea neprocesată? Să fie sindromul înaintării în vârstă? Așa cum am sesizat dispariția timpului petrecut cu prietenii sau cu familia extinsă la părinții mei? Ne-am născut singuri și murim singuri?

 

Desigur că munca și trecerea anilor au un impact asupra capacității minții și a corpului de a mai tolera lipsa somnului. Dar ceva îmi spune că nu ar fi doar asta. Simt că are legătură și cu zbuciumul anilor în care trăim. Valoric societatea se clatină, se îndoiește, se macină. Oamenii sunt bulversați, au nevoie să se retragă tot mai des în culcuș pentru a se întreba, a se calma, a se odihni, atât fizic, cât și mental. Apoi dezvoltarea tehnologiei facilitează desfășurarea interacțiunilor în mediul virtual. E călduț, în general neconflictual căci nu prea te mai ia gura pe dinainte, nu mai pierzi vremea cu îmbrăcatul, pieptănatul, aranjatul, drumul până acolo și înapoi. Doar închizi ecranul și te culci.

 

De fapt, tot ce se întâmplă în jurul nostru, ne alterează capacitatea de a iubi și de a dărui. Dependența de rutină nu e decât un efect. Până la urmă, a petrece timp cu un prieten înseamnă că îl iubești așa cum e, că îi dăruiești din timpul tău, iar tu primești drept cadou timpul lui. Mai înseamnă că ai de dat ceva pozitiv din tine care poate să îi fie sursă de inspirație și energie, că există activități în comun pe care vă place să le faceți. În plus, e musai ca tu personal să fii în armonie cu tine însăți și cu alegerile tale, să nu percepi întâlnirea cu un prieten ca o sursă de dezechilibru, de influențe negative. Știu, e o diferență de la cer la pământ între disperarea după program de care suferim în prezent și dorința perpetuă din tinerețe de a sparge prin orice mijloace rutina. Probabil că ar trebui să reînvățăm de la copilul și adolescentul din noi cum să iubim și cum să ne bucurăm de fiecare moment care alcătuiește viața noastră.

In anii mei de corporatie, mi-au auzit urechile cu regularitate expresia: „Nu inchide usa cand pleci”. Sau alte formulari pe aceeasi tema: „Intotdeauna sa lasi o usa deschisa in urma ta, atunci cand parasesti un loc de munca. Nu se stie ce-ti va rezerva viata in viitor”, „Nu tranti usa cand pleci dintr-o firma”. Eram satula de politetea asta anglo-saxona, exersata in sute de ani de noblete monarhica. O respingeam la pachet cu o gramada de influente vestice in materie de cultura organizationala, ca sa vorbim in termeni academici.

Nici in viata de zi cu zi nu ma omoram cu lasatul usilor deschise. Ma suparam si tranteam usa cu putere de se faceau geamurile relatiilor mele tandari. Doar am fost crescuta intr-o lume in care vecina nu mai vorbea cu sora ei de douazeci de ani, certandu-se cum sa imparta un amarat de teren extravilan. Nu stiu ce ruda indepartata nu isi mai vizitase parintii de o gramada de vreme, totul degenerand la un taiat de porc, pe cand pregateau carnati si cartabosi. Niscaiva tuica si pana la apusul soarelui nu mai ramasese nimic din bietul porc, dar nici din legaturile lor de familie.

Mandria era inaltata la rang de cutuma. Imi amintesc cum, in adolescenta, singurul sfat pe care l-am primit de la tata in materie de „flori, filme, fete si baieti” a fost sa nu fac niciodata primul pas intr-o relatie, sa astept cuminte sa fiu sunata, curtata, invitata la dans, iubita. Si mai era ceva. Sa nu las baiatul sa plateasca biletul la film. Sa nu cumva sa ma oblig cu ceva apoi. Si atunci normal ca viata mea se desfasura doar in nuante de alb si negru, griul fiind culoarea slabiciunii.

Tarziu, asa dupa 30 de ani, mai citind, mai incercand pe propria-mi piele, am inteles cum vine treaba cu usile deschise. Nu ca act de politete, ci ca intelepciune. Ok, v-ati certat, v-ati aruncat niste vorbe mai grele, poate si niste palmute sau pumnisori, dupa caz, totul pare pierdut, va vine sa apasati tasta Delete, sa aruncati prietenia/relatia la cos. Toate aceste emotii sunt firesti, sunt niste reactii normale, se poate intampla oricui. Ce este important e ca in loc de Delete sa comuti pe Pauza. Pe perioada nedeterminata. Nu se stie. Acum totul miroase urat, ingrozitor chiar, dar este posibil ca peste un timp sa vibrezi din nou, sa o iei de la capat. Prima incercare de reapropiere se prea poate sa fie un esec. Sa iti tremure din nou degetul in cautarea butonului Delete. Cred ca trebuie procedat precum ursul. Se impinge relatia in hibernare. Poate va veni o vara cand va veti intalni cu placere la aceeasi tufa de zmeura.

Acum cred cu tarie in teoria usilor deschise. Nu ca sa tragi foloase undeva in viitor, nu ca sa iti conservi networkingul (ca tot veni vorba de corporatii, odioasa inventie mai este acest networking, atunci cand se transforma in principiu de viata). Ci pentru ca oamenii evolueaza, trec prin diverse etape.  Totul in tine si in jur se poate modifica. Relatii pasagere din frageda tinerete se pot transforma in parteneriate solide la maturitate. Prietenii trecute devin prietenii prezente sau viitoare. Cunostinte intamplatoare care nu s-au materializat in autentice prietenii, dupa o vreme, pot deveni relatii frumoase. Important este sa lasi usa deschisa. Daca nu deschisa, macar intredeschisa. Si daca nici asa nu se poate, atunci inchide-o pentru o vreme. Dar nu arunca cheia la gunoi, pastreaz-o mai bine intr-un sertar. Oricum acea relatie, acea persoana, va fi parte din tine pe viata, oricat te vei stradui sa o ignori.

Am citit de curand o vorba care suna cam asa: „atunci cand credeam ca am aflat toate raspunsurile, mi s-au schimbat intrebarile”. Asa si eu cu convingerile mele despre prietenie. Pe vremuri consideram ca daca nu te vezi cu un prieten, daca nu e la curent cu viata ta, atunci prietenia nu e valida. Iar daca te certi cu un prieten, te certi si asta e, v-ati dat uitarii. Zambeam in sinea mea de fiecare data cand cineva imi povestea despre cel mai bun prieten al lui cu care stiam ca nu s-a mai vazut de vreun an de zile, gandindu-ma: „ce prietenie o mai fi si asta!”.

Dar iata cum viata te rasuceste precum un uragan, schimbandu-ti convingerile, facandu-te sa te indoiesti si sa o iei de la capat. O prietenie se contracta si se dilata. La fel ca fierul. Si la fel de puternica. Atunci cand se contracta suntem fizic apropiati, impartasim, plangem unul pe umarul celuilalt, experimentam impreuna. Atunci cand se dilata este posibil sa nu mai putem fi zilnic unul langa celalalt din motive obiective, prietenia continuand insa in sufletul nostru, in gandurile noastre, in visele noastre. Iar atunci cand ne reintalnim, ne cuprinde din nou savoarea prieteniei, frumusetea confesiunii, energia dialogului.

Secretul consta in a acorda prietenului libertate de miscare si incredere. Este posibil sa existe momente cand nu iti raspunde la telefon sau la emailuri. Si poate fi intr-adevar frustrant deoarece tu chiar aveai nevoie sa vorbesti. Dar nu poti pretinde unui om sa fie prezent la apel ca in armata, fiecare individ are cursul vietii lui, care nu neaparat se aliniaza alaturi de al tau la orice ora din zi si din noapte. De fapt tocmai aici este frumusetea prieteniei. O casnicie ar trebui sa fie la fel, dar din cauza traiului in comun, este foarte greu, aproape imposibil, sa iti poti gestiona emotiile si reactiile, acordand sus-pomenita incredere si libertate. De aici si desele naufragii in casnicii, parteneriate, concubinaje sau cum s-or mai numi ele.

Dusmanul prieteniei, de fapt al relatiilor in general, este posesivitatea. Simtul proprietatii. Dintr-odata ti se pare ca detii actiuni la firma prietenului si, prin urmare, ai drepturi depline. Dreptul de a ti se raspunde la apel in secunda in care ai nevoie, dreptul de a fi ascultat oricand si oriunde, dreptul de a fi ajutat de cate ori ai nevoie, dreptul de a fi tolerat cu toate emotiile tale negative pentru ca traversezi o perioada nefasta, dreptul de a beneficia de atentie, rasfat, strangeri in brate, pupaturi si cate si mai cate. Da, asa este, un prieten iti este prieten tocmai pentru ca va face toate lucrurile enumerate anterior. Problema este atunci cand consideram ca ni se cuvine si, daca nu se intampla, rupem prietenia sau ne suparam. Definitiv. Iremediabil.

Tot de curand cineva afirma ca prietenii ei sunt foarte diferiti. Si asa-i place. Caci are de invatat de la fiecare. Am ezitat in a-i da dreptate. Dar totusi cred ca nu se inseala. Cu un prieten mergem la dans, cu un altul ne plimbam in parc, cu alt prieten petrecem concediile sau mergem la o expozitie de pictura. Prietenia nu inseamna doar idei in comun, cat mai multe pasiuni comune, a fi de acord tot timpul, ci ea transcende toate acestea, emanand dragoste, respect, incredere, loialitate, adica tot ce sta la baza ei. Invatam in permanenta unul de la celalalt, nu neaparat prin sfaturi, ci tocmai poate cel mai putin din ele, invatam din experienta prietenului, din confesiunile sale, din actiunile lui, din dragostea si respectul pe carece ni le arata in diverse momente ale vietii. Prietenia inseamna profunzime, un accident nu ii poate fi fatala. Daca moare inseamna ca lipsea temelia. Si dupa ce plangem un pic, nu trebuie sa ne para prea rau. Se mai intampla sa gresim. Nu inseamna nimic. Mergem mai departe, mai batrani, dar mai intelepti.