Posts Tagged ‘parenting’

Pentru cei care preferă să asculte, click pe imaginea de mai jos: https://www.youtube.com/watch?v=Uxt8hH7r_fU

 

De curând, o prietenă m-a provocat să îi ofer câteva exemple din seria diferențelor culturale cu care mă confrunt de când am pus piciorul în Olanda. Zis și făcut, purced la îndosarierea lor. Constat că aceste diferențe nu se mai lasă în sinea mea cu iritare și grave angoase, ci saga aceasta începe să mă amuze și să mă îmbogățească. O fi un semn că mă integrez, probabil.

Deunăzi m-am apucat să studiez temeinic primul raport despre fetița mea întocmit de școală. E o hârtie bine făcută care printre calificative și comentarii o descrie fidel pe fată. La una din afirmațiile învățătoarei merită însă să facem o analiză pe text. Zice doamna la capitolul dezvoltare socială: „Annei îi place uneori literalmente să ATÂRNE de mine”. Pentru o mai bună înțelegere precizez că vorbim de un copil de 4 ani și jumătate. Care pentru mine, în mod firesc, are nevoie, din când în când, să fie ținută în brațe de învățătoare. Dar pentru ea, tot în mod firesc, fetița mea seamănă cu o maimuță care o folosește pe post de copac deoarece, nu-i așa, maimuțelor le face plăcere să atârne uneori de câte o creangă în timp ce meditează la teoriile evoluționiste ale lui Darwin. Eu mă gândesc la dragoste, ea se gândește la lipsa independenței. Fiecare cu oalele ei!

Din aceeași serie de maimuță atârnătoare, consemnez o fază petrecută în timpul lecției de înot. Nu e nimic special că fata mea se războiește deja cu apele piscinei, aici este normal și aproape obligatoriu să înveți de mic să înoți. În cazul în care vitregia vieții te aruncă într-un canal, să știi singur să supraviețuiești și nu să te scufunzi ca un pietroi. La un moment dat, din senin, se agață fata de gâtul profesoarei și, din preaplinul românesc cu care i-am binecuvântat sângele, îi aplică tipei un pupic dulce pe obraz. Martoră mândră, îi zâmbesc doamnei care de rușine și panică aproape se îneacă cu fetița mea de gât. În apărarea profesoarei, precizez că acum vreo 5-6 ani Olanda a fost zguduită de cazul de pedofilie al unui educator de grădiniță. De atunci, persoanele de sex masculin din sistem au făcut schimbări drastice de carieră, înmulțind rândul zugravilor, instalatorilor sau al oamenilor de afaceri, după posibilități. Iar dacă o mamă vede picior de bărbat prin preajma creșelor și grădinițelor își ia odorul în spinare și fuge mâncând pământul. Acum profesoara în cauză e femeie în toată regula, dar poate în mintea ei fata mea era o reprezentantă precoce a comunității LGBT și în loc de un pupic dulce, se lăsa cu hărțuire sexuală. Între timp, spre slava ei, profesoara și-a depășit fricile și s-a obișnuit cu efuziunile sentimentale ale maimuțicii mele.

cross_culture

Schimbând sensul, am fost și eu pusă în situația de blocaj cultural, undeva pe la începutul școlii. În comunitatea școlară olandeză sunt foarte răspândite întâlnirile de joacă între copii (play-date). Se practică și pe la noi treaba asta, dar la vârsta grădiniței (4-5 ani) vine la pachet și cu împrietenirea părinților care purced la bârfe și cafele în timp ce odraslele zburdă fericite. Era într-o vineri, iese fetița de la școală și este invitată oficial de o colegă să se joace împreună. Cred că o mai văzusem pe mama colegei de vreo 2 ori, abia dacă ne dădeam buna dimineața. În 2 minuțele, fata mea era cocoțată acrobatic pe bicicleta doamnei și îmi făcea încântată cu mâna. Pe față îmi înghețase un zâmbet amabil și tâmp. Mama cu pricina observă blocajul meu și mă întreabă amuzată dacă am ceva împotrivă. M-am înroșit, m-am bâlbâit, mi-am refăcut rapid conexiunile neuronale și am reușit să facem schimb de numere de telefon și de adrese. Și dusă a fost. Iar eu am rămas singură și năucită, cu picioarele bine înfipte în cimentul din fața școlii, uitându-mă ca o felină sau chiar ca o bovină la fetița mea care dispărea veselă din raza mea vizuală.

Rămânând la exemplul acestei familii, fetele noastre au continuat să se joace împreună când la noi, când la ei acasă. Atât mama, cât și tatăl îmi păreau simpatici astfel încât, firesc, din inimă, cum zicem noi, am executat o operațiune de apropiere și între adulți. I-am invitat la cafea, le-am povestit despre țara și un pic despre viața mea, de fiecare dată, politicoși, cu zâmbetul pe față, argumentând că sunt ocupați, m-au refuzat. Am priceput într-un final că nu e musai să avem și noi o relație, fetele noastre se pot juca împreună și atât.

O diferență pozitivă pentru mine de data aceasta este felul în care părinții și sistemul reacționează atunci când un copil se îmbolnăvește. În România, de cele mai multe ori, o viroză se dezbate musai în camera de urgență a unui spital, de unde, tot de cele mai multe ori, nu pleci acasă fără o rețetă cât un pomelnic. Iar părinții copilului bolnav îl țin în carantină pe perioada bolii, riscând altfel oprobiul public. Aici lucrurile stau altfel. La urgență se ajunge foarte rar și mai ales cînd vorbim despre bebeluși. La medicul de familie te înființezi când ți se pare că boala durează prea mult sau că s-ar fi complicat. Dacă medicul nu sesizează nimic anormal pentru un copil gripat, te trimite acasă cu recomandarea blândă să îl hidratezi corespunzător și să ai grijă să se odihnească. Eu personal am plecat de la medic cu rețetă o singură dată. Iar copiii, dacă nu au febră mare, sunt trimiși frumos la grădinițe sau școli, pe principiul „scapă cine poate și cine e puternic din această colcăială de viruși”. Iar cine nu scapă, se întărește.

O treabă care îmi place în spațiul public este lipsa certurilor. Mai ales cele amoroase care se desfășoară probabil în spațiul privat și înclin să cred că și acolo pe muțește. În patru ani de Olanda am fost martoră la două dispute romantice, de fapt și acelea mai mult niște isterii muierești în condițiile în care partea masculină dădea replica cavalerește, fără umflături de mușchi. Apropo tot de spațiul public, nu am crezut vreodată să ajung să îmi lipsească fluierăturile tipice din partea bărbaților care dau găuri cu picamerul în caldarâm. Nu m-am lămurit încă cum stă treaba cu agățatul aici, dar vă jur că nimeni, niciodată, nu s-a uitat la mine pe stradă. Mă gândesc că urâta urâtelor nu oi fi, nici picioare până în gât nu posed sau alte proeminențe apetisante, dar totuși chiar nimeni să nu se holbeze la nimeni? Zău că mi-e dor de niște comentarii sexiste, de aceste confirmări facile ale femeii din mine.

Până la următorul episod din saga diferențelor culturale, rămân cu constatarea că, o dată scăpat de la înec după ce te-ai aruncat în marele ocean al unei culturi diferite, chiar te poți îmbogăți, măcar că începi să schimbi tot felul de obiceiuri nesănătoase cu care ai venit la pachet din țara de origine. Iar pe cele pe care alegi să le păstrezi cu mândrie și să le dai mai departe, te fac să devii mult mai conștient de cine ești, de unde vii și de cât de frumoasă e de fapt lumea în care te-ai născut.

Textul de față pornește de la premisa că fiecare individ este o structură unică. Noianul de trăsături fizice și psihice alcătuiesc o construcție irepetabilă. Însă o dată intrat în sistem, nu te poți aștepta să iasă din această cutie neagră decât soldați cu comportamente asemănătoare, dar diferite de la un sistem la altul.

Voi lua în continuare ca exemplu sistemul de învățământ, cu înregimentări diferite în funcție de plaiul strămoșesc. Deși fetița mea are doar 4 ani, aici, în Olanda, a început deja școala primară. A nu se înțelege cumva că învață să scrie și să citească, ea va sta 2 ani într-un soi de clasă pregătitoare înainte de a plana în lumea încâlcită a literelor și a cifrelor. Dar, pentru că vorbim de o învățătoare la aproximativ 30 de copii, micuții școlari trebuie cumva ținuți sub control. Prin urmare, ea este forțată deja să învețe două lucruri care mie personal îmi zâmbesc a ridicol. Unul este statul pe scaun vreo jumătate de oră în fiecare dimineață, timp în care fiecare copil zice 2-3 vorbe despre un subiect ales. Cum ar fi să povestim despre bunici. Foarte drăguță intenția, doar că teribil de neadaptată vârstei. Am stat cu ea în prima dimineață, fiind martora unor minute de plictiseală și indignare în care îmi tot șoptea cu o voce chinuită că ea vrea doar să se joace. Firesc pentru mine, imposibil pentru sistem. Cum ar putea un adult să țină sub control 30 de copii care vor să se joace? Raportul este incorect calculat astfel încât fiecare copil învață să se adapteze cumva noilor cerințe.

Al doilea aspect se referă la modalitatea impusă de prim contact și de ultim contact. În fiecare dimineață, copilul intră în clasă însoțit de un adult, iar învățătoarea stă pe un scaun în fața clasei. Așteptarea și obligația este ca puradelul să strângă mâna doamnei învățătoare în semn de bună dimineața, exact cum doi bărbați execută formal acest gest când se întâlnesc. La fel, la plecare, copiii sunt aduși la ușa școlii și, pe rând, trebuie să strângă vârtos mâna doamnei. Explicația din spatele acestui gest milităresc este că, în felul acesta, învățătoarea devine conștientă de momentul în care copilul meu a intrat în colectiv și, invers, în care a părăsit colectivul. Sistemul este atât de înverșunat în implementarea ritualului, încât mâna fetiței mele este căutată cu disperare în fiecare zi, smulsă vârtos din propria inerție și zguduită serios cu intenția vădită de a băga la cap cât mai repede cum trebuie să se comporte în noua ei lume.

 singing_children_197501

În cealaltă parte a Europei, adică în țara în care m-am născut și am crescut, am interacționat de curând cu sistemul, făcând o scurtă vizită doamnei mele învățătoare. După ce am petrecut câteva minute la cancelarie, m-a dus să-i văd copiii, o adunătură de mutre simpatice de clasa a 3-a. Am stat puțin, dar suficient cât să mi se amintească obsesia sistemului românesc: a fi cuminte. În cele 5 minute petrecute la clasă, copiii au auzit doar că trebuie să fie cuminți, că nu sunt cuminți, că noi eram mai cuminți. Motivul principal al acestei obsesii este bineînțeles tot raportul disproporționat de o învățătoare la 30-40 de copii. Singura șansă a învățătoarei să țină sub control o hoardă de copii este ca aceștia să învețe cât mai repede și cât mai bine cum să stea în bancă, să nu vorbească neîntrebați, să se abțină, să se controleze. De fapt această țintă măreață a cumințeniei o regăsești ca un obiectiv național, fiecare părinte și bunic dorindu-și de la copilul lui să fie cuminte (excepțiile există desigur, dar cu voia voastră le trecem acum sub tăcere). E de o mie de ori mai ușor dacă puradelul reacționează pozitiv la comenzile adulților: acum ne îmbrăcăm, acum ne spălăm, acum plecăm, acum nu vorbim. Vă rog să mă credeți că în acele momente în care bateriile de părinte relaxat mi se termină, tot ce îmi doresc de la copilul meu este să răspundă pozitiv și repede la comenzile mele.

În cele două săptămâni de grădiniță în România, fetița mea a învățat o expresie nouă: copil rău. Ținând cont cât de des o folosește acum, trag eu concluzia că îi oferă un răspuns satisfăcător la niște întrebări interioare care rămâneau altfel fără răspuns. De câte ori ne ciocnim de niște băieței mai agitați pe la locul de joacă, ea îmi spune cu un ton matur și înțelept: „aceștia, mama, sunt niște băieței răi”. Să mă vezi atunci pe mine ce mă dau de ceasul morții încercând să îi schimb concepția, explicându-i că nu există oameni răi, ci doar comportamente uneori greșite. Nu reușesc de fel, ea rămâne la ideea ei minunată despre copii buni și copii răi.

Desigur că există ceva alternative la sistem, nu le-am experimentat, deci nu pot băga mâna în foc pentru ele, una ar fi Școala Liberă (Waldorf în România) sau home schooling. Prima nu mă aranjează din cauza programului prea scurt și a distanței, cealaltă nu mă simt în stare să o aplic. Așa că mergem înainte cu sistemul, trăind cu speranța că la finalul zilei copilul meu își va păstra unicitatea și nu va fi doar un mic soldat cu mâna învinețită de atâtea strângeri forțate.

 

Noi oamenii suntem niște mașinării complicate care, ca orice dizpozitiv, avem nevoie de o sursă de energie. Deși corpul se cablează invizibil la mediul înconjurător, imaterialul necesită conectarea la o priză cu iubire. La începutul existenței noastre ne mufăm pofticioși la dragostea părinților, ulterior căutăm instinctual alte surse în jurul nostru: prieteni, iubiți sau proprii copii.

Nu m-aș fi pus pe filozofat dacă nu aș fi experimentat recent o scurtcircuitare a unuia din cabluri. Cel care mă leagă de fetița mea de vreo câțiva ani încoace. Deunăzi, s-a răzvrătit brusc de sub aripa mea de cloșcă protectoare și mi-a trântit negru în față că are poftă și de alte surse de iubire, nu doar de a mea. Teoretic pare firesc, practic m-am cam pus pe plâns. Am conștientizat într-o secundă pleiada de volți pe care îi preluam nestingherită de la ea. M-am trezit cu cablul în mână, neștiind pe moment încotro să-l îndrept.

Dacă nu ar fi fost acum această găleată cu apă rece aruncată pe față, probabil m-aș fi trezit mai târziu, pe la vârsta școlară, când ar fi adus în ghiozdan niște note proaste sau vreun comportament la limita reprobabilului, codițele colegei de bancă tăiate cu foarfeca sau o gumă de mestecat lipită de fața acesteia. Sau, mai târziu, vreo țigară stinsă de pervazul ferestrei de la camera ei sau o sticlă de busuioacă ascunsă printre manualele școlare. Și mai târziu, la începutul vieții ei de adult, un tânăr sau, ca să fiu politically corect, o tânără ce nu ar fi corespuns cu setul meu ascuns de principii și reguli.

 mother_child_help

Așa că, înțeleaptă cum m-a făcut mama, îmi zic că e mai bine că m-a lovit iluminarea acum decât mai târziu. Mai rămâne să-mi ofer un răspuns acceptabil la întrebarea: ce fac eu acum cu cablul? În urmă cu o sută de ani, Dumnezeul creștinilor ar fi fost electricianul care mă repara. Între timp acest adevăr imuabil s-a cam prăfuit și, pe ușa pe care a ieșit el, au intrat alții, cu nume diverse: Sinele autentic, Ființa, Dumnezeul lăuntric, Rațiunea etc.

Experiențele mele de viață de până acum îmi desenează invariabil o existență necablată. A suge lacom iubire de la oamenii din jur înseamnă, pe lângă eșecuri repetate, un mare și autentic egoism. Reversul, care e la modă acum și care mă sperie prin vehemența lui, a te iubi pe tine cu patimă, ceilalți fiind niște folositori sporadici, tot a egoism îmi sună. Onest ar fi să respir mereu pe propriul drum, cel care este până la urmă sursa mea de energie și, extrapolând un pic, sursa mea de iubire. Să am grija desăvârșirii mele spirituale, orișice o fi însemnând asta. Să îmi iubesc copilul, singura mea precupare fiind în a o ajuta să deseneze câteva linii din drumul ei. Inclusiv să accept că poate, din diverse motive, nu voi fi în stare să realizez această sarcină, și atunci va fi nevoită să se descurce singurică când s-o face mare. Aceeași rețetă, poate cu alte nuanțe, se aplică tuturor persoanelor pe care le iubesc, îngrijindu-mă să nu fiu o căpușă care nu are alt interes decât în a se hrăni din ei.

Vorba unei bune prietene: ce bine că fi-ta a căscat ochii și a descoperit că mai există și alte persoane pe acest pământ în afară de tine, unele chiar mai amuzante și mai simpatice. În felul acesta ți-ai câștigat la loc spațiul personal. Bineînțeles, dacă ai avut grijă să ai un drum al tău, în caz contrar, vai și amar de tine și de rodul pântecului tău.

Fetița mea este în majoritatea timpului un vulcan de emoții care erup în vârtejuri de lavă. Nu se ostoiește până nu le scuipă pe toate afară, în formă brută. Când te inundă cu artificii de bucurie, îți vine să o mănânci din cap până în picioare. Când are accese de furie, supărare ori dezamăgire, te grăbești să îți aduni catrafusele și să te refugiezi din calea lavei ce arde totul în cale. 

Într-o dimineață în care scotea nervișori pe ochi, educatoarea m-a sfătuit să o înconjor de mai multă structură. Cuvântul acesta e un soi de poruncă biblică nr. 11 pe aici prin Olanda. Spontaneitatea și copiii sunt dușmani de moarte. Deși mă scoate din sărite eficiența cu care oamenii de aici trăiesc, iubesc și cresc copii, am decis să trec peste propriile mele limitări, mai ales că educatoarea este o tipă deșteaptă, iar instinctul meu de mamă mă ducea cam în aceeași direcție. Așa că iată-ne lunea la piscină, miercurea la muzeu, joia la cafenea pentru copii. Decis din start, va fi program fără fixații, blocaje și rigiditate, dacă se ivește altceva tentant, abandonăm planul inițial.

 france_french_revolution_civil_war

Dușman de moarte al programului și al disciplinei, am crezut că o să înnebunesc după primele zile și o să-l abandonez imediat. Dar m-am ambiționat așa cum nu am fost în stare niciodată când era vorba de viața mea, am mers înainte și acum pot să declar că a fost o decizie bună. Bineînțeles că nu e singurul ingredient necesar în creșterea armonioasă a unui copil, cele mai importante fiind după părerea mea iubirea necondiționată, răbdarea și echilibrul emoțional. Însă un program care să se plieze pe felul de a fi al mamei și al copilului, a redus drastic crizuțele de furie și accesele de personalitate.

Succesul acesta, cel puțin pe moment, m-a pus pe gânduri. Nu știu dacă și voi treceți prin astfel de experiențe, dar eu am o grămadă de zile în care nu mă întunecă niciun nor din exterior, în schimb pot să ajung în cea mai mare groapă din cauza propriei poticneli. Aproape tot ce îmi miroase a „trebuie” îmi provoacă convulsii, indiferent că vin de la alții sau de la mine. Sunt în stare să mă zbat ore în șir cu tot felul de „trebuie”, dezbătând și amănând, până le trec pe toate la capitolul mâine și mă culc epuizată. Urmează apoi un purcoi de stres și un frumos non-sens existențial.

Cred că toată viața m-am învârtit în jurul cuvântului disciplină, neștiind nici până în ziua de azi cum să trăiesc liber cu program. Căci acolo îmi pare mie că ar trebui să ajung. Am văzut destule extreme în jurul meu și mă sperie amândouă. Doar spontan, mă secătuiește până la urmă, doar cu program, parcă sunt un utilaj cu producție la normă. Poate totul ține de percepție. Acei „trebuie” ar putea fi transformați în „globuri de Crăciun”. Astăzi voi face un mic efort să așez în brad un glob verde și unul roșu, mâine îi vine rândul celui auriu, doar un pic de străduință în pregătirea aței pentru că la final voi zâmbi în fața unui frumos brad de Crăciun. Pot să așez beteala cum vreau, pot să cumpăr luminițe noi, dacă îmi face plăcere, în timp ce împodobesc pot să ascult muzică sau nu, pot să fac o pauză de citit, ușor pot fi eliminați toți „trebuie” din ecuația vieții.