Posts Tagged ‘Ortodoxism’

Când eram eu tânără și începusem a lectura lucruri serioase, majoritatea personajelor din cărțile mele favorite sufereau de mama focului sau, după caz, atingeau stelele cu fruntea de atâta fericire. Calea de mijloc era pentru amărâți sau pentru activități de rutină.

În scrierile lui Eliade, de exemplu, se suferea la greu. Tinerii din Huliganii, Eliade distrus după iubita lui Maitreyi, Ștefan în Noapte de Sânziene înghesuit între familie și iubirea ce o purta Ilenei și exemplele pot continua. Apoi erau marii suferinzi ai literaturii, poetul Bacovia și filozoful Cioran. Mai venea și Goethe cu Suferințele tânărului Werther să ne explice cum te poate chinui până la tortură prima dragoste. Aproape tot ce citeam îmi prezenta un model de viață în care suferința și bucuria extremă erau la ordinea zilei. Astfel încât, firesc, mai ales că se potrivea de minune cu felul meu de a fi, mi-am trăit tinerețile suferind câinește sau mutând munții din loc de atâta fericire. Stările intermediare mă plictiseau teribil, nefiind în ochii mei decât atributele unei vieți mediocre.

statue_winter_frost

De acu’ câțiva ani, de când dezvoltarea personală a invadat România, internetul, rețelele sociale, laolaltă cu maratoane și semi-maratoane, m-am trezit cu sus-numitul model dat peste cap. La schimbarea asta de paradigmă a contribuit și căderea în perimat a modelului ortodox, fiind înlocuit în anumite cercuri de curentul new-age cu împrumuturi masive din religiile orientului îndepărtat. Toate spun că suferința e o alegere personală, invitându-te la moderație în trăiri în vederea atingerii păcii interioare. Extremele nu sunt bune, ba chiar sunt dăunătoare, fă tu bine omule și imprimă vieții tale zilnice o stare zen care să te însoțească de la trezire până la culcare. Toată filozofia mea de viață a fost dată instant peste cap, lăsându-mă cu metafizicul: eu ce mă fac acum?

Peste toate acestea, m-a pus diavolul să mă mut în Olanda, unde oamenii sunt raționali, eficienți, plini de gândire pozitivă, trăind o viață liniară în care nu există probleme, ci doar soluții la situații dificile, iar spleenul bacovian le este mai străin decât aselenizarea. Timpul liber se planifică temeinic, fiind umplut cu activități, ca nu cumva, din lipsă de ocupație, să li se insinueze șarpele îndoielii în suflet și să le vuiască creierul de întrebări existențiale. Par eu delicat ironică acum, dar mai mult sunt autoironică ca să camuflez sub vorbe îndoiala ce mă însoțește mai mereu zilele acestea.

Doamne, ce versuri sublime scriam eu în tinerețea mea când sufletul îmi era străbătut de cuțitele suferinței! Creativitatea creștea exponențial pe măsură ce inima mea dobândea mai multe răni. Astăzi, exteriorul meu îmi indică ca și cale de urmat doar pace, echilibru, viață conștientă, rațiune. Ce mă fac eu cu tristețile mele creatoare? Pe vremuri mă mândream cu ele, acum pare-mi-se că ar cam trebui să-mi fie rușine cu ele. Nu sunt decât un mănunchi de energie negativă de care lumea fuge ca de dracu’. Cum zicea un amic de pe aici: voi, est-europenii, vă plângeți cam mult! Nu că n-ar avea omul dreptate. Doar că eu am crezut atâta timp că de aici ies marile realizări ale vieții

Poate aș fi fost și eu o persoană religioasă, dacă biserica, oricare ar fi ea, l-ar lăsa pe Dumnezeu să ajungă la mine, dezbrăcat de sumedia de ritualuri, de interdicții și de haine pompoase, cusute cu fir de aur. De câte ori am încercat să vin aproape de locurile sfinte, o poveste cu focurile iadului sau vreun translator al lui Dumnezeu pe pământ m-au făcut să o iau repejor la fugă.

Anii de liceu au marcat începuturile căutărilor mele. Biblioteca părinților mei era aliniată doctrinelor momentului, așa că am fost nevoită să-mi achiziționez singură o biblie. M-am pus cuminte pe treabă, lăsând toată curiozitatea minții mele fragede să rumege poveștile din frumoasa carte cu coperți negre. Vechiul Testament a eșuat în a trece de camerele rațiunii, cu acel bătrân răzbunător care nu făcea decât să te pună pe fugă. Pe la finalul Noului Testament mi-am pierdut interesul, copleșită fiind de limbajul neprietenos, dar și pentru că îmi găsisem un alt prieten într-ale spiritualității, Mircea Eliade. Îmi doream să mă fac repede mare ca să plec și eu prin India să mă pierd în lumile acelea magice ce mă fascinau teribil.

India a rămas acolo departe, iar eu, comodă, am încercat să ajung la bătrânul înțelept cu barbă albă tot prin părțile noastre. În anii studenției, am ajuns cu niște chestionare pe teme socio-politice, aproape de mănăstirea Rîmeț. Crezând că în întuneric o să văd mai bine lumina, am rămas peste noapte acolo, ca oaspete. Orele acelea au fost ca un soi de zbor deasupra unui cuib de cuci, descoperind printre pelerini veritabili pacienți de ospiciu. Mi-a rămas în memorie doar doamna cu măseaua în batistă (am văzut-o cu ochii mei la ceas de taină) care povestea paranoic cum fusese urmărită și lovită în tren de niște persoane suspecte. Dimineața, o dată ajunsă cu rucsacul în spate în afara zidurilor, mi-am făcut o cruce de toată frumusețea și m-am întors nerăbdătoare la viața mea de fiecare zi.

statue_bronze_street_statue

De-atunci am mai avut o singură încercare de ortodoxism, când cu spovedania de dinaintea măritișului. Am ajuns acolo temătoare și sceptică. Am ieșit de acolo mai atee ca niciodată. Modernizată de imaginile din filme, i-am cerut preotului să nu mă țină în genunchi. Bine, nici întinsă ca la psihanalist, dar hai să mă așez lângă dumneata pe scaun să stăm, zic eu, bătrânește de vorbă. Cerință refuzată din start că nu se cade și nu mai iese apoi treaba cu smerenia. La final, când mi-a scos din sertar tabloul cu nenorociții care ard în focurile veșnice, pe motiv că asta mă așteaptă și pe mine, și-a dat și el seama că pentru următoarele decenii m-am lecuit de confesiuni lângă altar.

Dar nu m-am lecuit și cred că nu mă voi lecui vreodată de căutări. Viața aceasta de necredincios dă bine la CV, dar nu poate alunga senzația permanentă de lipsă. Ca să îmi liniștesc fricile, îmi spun tot timpul că nu am control asupra vieții și morții. De câte ori am nevoie, apelez rațional la această mantră. Funcționează exact ca un pod, mă ajută să trec apa. Încerc să pătrund cu mintea înțelesul unor formule magice precum „să avem încredere și să privim realitatea în față și să avem flexibilitatea să o trăim așa cum ne este așternută”, dar demersul este sortit eșecului pentru că metoda este greșită. Degeaba înțeleg această frază și sunt de acord cu ea, dacă din interiorul meu profund nu vine o credință care să o înglobeze.

Îmi este frică să zbor cu avionul. Decolez și aterizez cu mantra rațiunii pe buze. În interior tremur ca varga. Reușesc să mă abțin de la a arăta în exterior pentru că, nu-i așa, față de ceilalți trebuie menținută impresia de ființă puternică. Dar iluzia controlului este atunci spulberată și rămân goală și neputincioasă în fața vieții, mai slabă decât cea mai minusculă insectă, amenințată în fiecare moment de o cizmă criminală. Aceeași frică mă cuprinde în fața iminenței morții fetiței mele. Realizez că ar putea să dispară în orice moment, iar eu nu am niciun control asupra acestor momente. Atunci îmi lipsește mult, foarte mult, credința. Credința că orice ar fi să se întâmple e OK, e așa cum trebuie, iar eu sunt doar un spectator care acceptă cu bucurie miracolul vieții.

De la naștere, mă aflu pe un vapor care călătorește spre o destinație precisă. Deși pot fi bună și eficientă la întreținerea navei, deși pot trece chiar și la cârma ei, busola rămâne blocată, iar vaporul curge inevitabil spre un anumit punct. Dacă nu m-aș mai osteni zilnic în încercarea de a sparge busola, ci aș spăla liniștită puntea, m-aș bucura de jocul delfinilor, aș avea grijă să mă adăpostesc de furtuni și uragane, m-aș simți bine cu ceilalți oameni de pe vas, cred că aș fi un călător mult mai fericit

Cu ochii larg deschiși, mă uit uneori în jur și mă cuprinde revolta sau tristețea. Dacă privirea mi s-ar ciocni doar de magnolii în floare sau de minunate câmpuri cu narcise, aș trăi într-o beatitudine continuă. Însă viața de citadin conține realități care nu mă bucură. Nu pot să spun că am trăit vreodată într-o comunitate, dar cred că, într-un fel, am tânjit întotdeauna după o astfel de viață. Din păcate, cele religioase nu m-au atras niciodată, iar altele nu mi-a fost dat încă să întâlnesc.

Sunt convinsă că am tendința de a idiliza în exces viața în comunitate, mai ales că nu am experimentat vreuna, ci doar am citit despre ele: vechile comunități religioase amish sau quakers, modernele Twin Oaks în America sau Yarrow Ecovillage în Canada. Cu regulile severe, cu restricțiile de tot felul mi-ar fi tare greu să mă împac. Dar mă entuziasmează latura lor pozitivă, partea cu a trăi împreună, călăuziți de aceleași valori și aceleași credințe. Trebuie să recunosc că aș vrea să dau timpul înapoi și să pot face parte dintr-un sătuc de hipioți, undeva pe malul mării în Grecia. Oameni diferiți, unicate, așa cum ne-a lăsat natura, dar alegând să trăiască împreună, izolați de marea masă. Strânși laolaltă de credințe comune, dar și de convingerea că ceva nu e în regulă cu mersul societății. Cu această perpetuă dorință de a avea. Cu acest ceasornic care nu se oprește niciodată, care nu îți oferă răgaz, care te aruncă zilnic în competiții de tot felul. Cu această normalitate care ți se oferă ca model în viață. Cu această mulțime înnebunită să perpetueze o stare de fapt bolnăvicioasă și care, dacă te prinde că vrei să faci altfel sau pur și simplu că nu vrei să faci ca ea, te împinge într-un colț și te acoperă de judecată.

Astăzi puțini sunt cei care trăiesc împreună într-un mod autentic. Astăzi am înlocuit comunitatea cu networkingul. Ne petrecem așa de mult timp la serviciu (pardon, la job) încât nu mai avem vreme să găsim oameni cu care împărtășim aceleași credințe, așa că ne alegem tovarășii de viață după aceleași criterii cu care ne alegem jobul. Ziua mergem la birou, iar seara ieșim la o bere cu colegii sau cu partenerii de afaceri. Cu aceleași persoane ajungem să ne petrecem chiar și weekendurile sau concediile. E facil și sigur. Îi găsești ușor și îi poți lăsa în urmă la fel de ușor. Nu se supără dacă nu îi mai contactezi, nu te încarcă cu poveștile lor de viață. Le cunoști doar succesele, dar nu și eșecurile. Le vezi doar râsetele, dar nu și lacrimile. Faci parte doar din zona strălucitoare a vieții lor, te invită la nunțile și botezurile lor. Ce se întâmplă în sufletul lor este privat (a se citi praivăt), atât de privat că nici ei nu sunt la curent. Căci nu au timp pentru așa ceva și de fapt nici nu își doresc. Sunt ocupați să găsească jobul ideal, bine plătit și care le conferă o carte de vizită cu care să nu le fie rușine. O carte de vizită pe care o pot prezenta mândri familiei și societății. Apoi sunt ocupați să intre în rândul lumii, achiziționând o mașină, o casă și o familie. Concedii în străinătate, cu stele multe și cu all inclusive. Case de vacanță și hobiuri exclusiviste. O viață de revistă, plină de glamour. O viață de succes.

Valorile networkingului constau tocmai în lipsa lor. Interacțiunile în cadrul acestor false comunități sunt superficiale și, în ultimă instanță, mincinoase. Acolo ești în permanență un sales man. Îți vinzi și vinzi celorlalți o imagine de sine golită de partea, să-i zicem, întunecată. Acolo ești doar un glumeț, un ironic, un jovial, un inteligent, un om acoperit de succese. Ești un om informat, nu cultivat, ești un om al timpului tău, la curent în permanență cu ce se întâmplă în lumea largă. Ai internet cu viteză mare și telefoane deștepte, ai aplicații de știri și starea vremii. Folosești fiecare clipă de singurătate ca să te informezi, să aduni posibile subiecte de discuții deoarece în networking nu există tăcere. Nu poți amuți, nu te poți pierde plăcut în tine, în lumea ta mirifică și plină de frumusețe. Nu poți pentru că nu ai așa ceva. Nu poți să îți închizi gura și să îl simți pe celălalt, să te bucuri profund de prezența lui. Nu poți pentru că habar nu ai cine e persoana din fața ta. În relațiile de networking se opresc conversațiile doar pentru a rezolva niște taskuri vitale cu ajutorul telefoanelor noastre deștepte. Și nu se supără nimeni deoarece un om de succes este conectat în permanență la sursa lui de succes.

Cred că în zilele noastre oamenii se află într-o permanentă căutare spirituală. Mulți și-au găsit deja calea, îmbrățișând credințe amestecate între Vest și Est. Conceptul de New Age înregistrează tot mai mulți adepți. La nivel individual lucrurile se mișcă, însă la nivel de comunitate rupturile sunt evidente. Atâta timp cât ni se servește ca model (mă refer la România) acest ortodoxism total neadaptat omului modern, starea aceasta de fapt nici nu mă miră. Îmi aduc aminte cu neplăcere de cele două interacțiuni majore pe care le-am avut cu biserica ortodoxă. Una dintre ele a fost o încercare de spovedanie, în care m-am simțit aproape ca pe vremea Inchiziției, preotul, deși înzestrat, nu a reușit să se conecteze la sufletul meu, preferând să rămână la adăpostul canoanelor. Finalul întâlnirii a fost de-a dreptul apocaliptic, punându-mi în fața ochilor o icoană cu focurile iadului, ca reacție la confesiunile mele. În aceste condiții mi se pare firesc că societatea este formată dintr-o sumă de indivizi orbecăind prin meandrele concretului. La fel de firească este atunci și amploarea pe care a luat-o fenomenul de networking. Ca să închei în termeni cunoscuți de business, fără competiție serioasă nu putem asista decât la monopol. Din păcate.