Posts Tagged ‘Olanda’

Pentru cei care preferă să asculte, click pe imaginea de mai jos: https://www.youtube.com/watch?v=Uxt8hH7r_fU

 

De curând, o prietenă m-a provocat să îi ofer câteva exemple din seria diferențelor culturale cu care mă confrunt de când am pus piciorul în Olanda. Zis și făcut, purced la îndosarierea lor. Constat că aceste diferențe nu se mai lasă în sinea mea cu iritare și grave angoase, ci saga aceasta începe să mă amuze și să mă îmbogățească. O fi un semn că mă integrez, probabil.

Deunăzi m-am apucat să studiez temeinic primul raport despre fetița mea întocmit de școală. E o hârtie bine făcută care printre calificative și comentarii o descrie fidel pe fată. La una din afirmațiile învățătoarei merită însă să facem o analiză pe text. Zice doamna la capitolul dezvoltare socială: „Annei îi place uneori literalmente să ATÂRNE de mine”. Pentru o mai bună înțelegere precizez că vorbim de un copil de 4 ani și jumătate. Care pentru mine, în mod firesc, are nevoie, din când în când, să fie ținută în brațe de învățătoare. Dar pentru ea, tot în mod firesc, fetița mea seamănă cu o maimuță care o folosește pe post de copac deoarece, nu-i așa, maimuțelor le face plăcere să atârne uneori de câte o creangă în timp ce meditează la teoriile evoluționiste ale lui Darwin. Eu mă gândesc la dragoste, ea se gândește la lipsa independenței. Fiecare cu oalele ei!

Din aceeași serie de maimuță atârnătoare, consemnez o fază petrecută în timpul lecției de înot. Nu e nimic special că fata mea se războiește deja cu apele piscinei, aici este normal și aproape obligatoriu să înveți de mic să înoți. În cazul în care vitregia vieții te aruncă într-un canal, să știi singur să supraviețuiești și nu să te scufunzi ca un pietroi. La un moment dat, din senin, se agață fata de gâtul profesoarei și, din preaplinul românesc cu care i-am binecuvântat sângele, îi aplică tipei un pupic dulce pe obraz. Martoră mândră, îi zâmbesc doamnei care de rușine și panică aproape se îneacă cu fetița mea de gât. În apărarea profesoarei, precizez că acum vreo 5-6 ani Olanda a fost zguduită de cazul de pedofilie al unui educator de grădiniță. De atunci, persoanele de sex masculin din sistem au făcut schimbări drastice de carieră, înmulțind rândul zugravilor, instalatorilor sau al oamenilor de afaceri, după posibilități. Iar dacă o mamă vede picior de bărbat prin preajma creșelor și grădinițelor își ia odorul în spinare și fuge mâncând pământul. Acum profesoara în cauză e femeie în toată regula, dar poate în mintea ei fata mea era o reprezentantă precoce a comunității LGBT și în loc de un pupic dulce, se lăsa cu hărțuire sexuală. Între timp, spre slava ei, profesoara și-a depășit fricile și s-a obișnuit cu efuziunile sentimentale ale maimuțicii mele.

cross_culture

Schimbând sensul, am fost și eu pusă în situația de blocaj cultural, undeva pe la începutul școlii. În comunitatea școlară olandeză sunt foarte răspândite întâlnirile de joacă între copii (play-date). Se practică și pe la noi treaba asta, dar la vârsta grădiniței (4-5 ani) vine la pachet și cu împrietenirea părinților care purced la bârfe și cafele în timp ce odraslele zburdă fericite. Era într-o vineri, iese fetița de la școală și este invitată oficial de o colegă să se joace împreună. Cred că o mai văzusem pe mama colegei de vreo 2 ori, abia dacă ne dădeam buna dimineața. În 2 minuțele, fata mea era cocoțată acrobatic pe bicicleta doamnei și îmi făcea încântată cu mâna. Pe față îmi înghețase un zâmbet amabil și tâmp. Mama cu pricina observă blocajul meu și mă întreabă amuzată dacă am ceva împotrivă. M-am înroșit, m-am bâlbâit, mi-am refăcut rapid conexiunile neuronale și am reușit să facem schimb de numere de telefon și de adrese. Și dusă a fost. Iar eu am rămas singură și năucită, cu picioarele bine înfipte în cimentul din fața școlii, uitându-mă ca o felină sau chiar ca o bovină la fetița mea care dispărea veselă din raza mea vizuală.

Rămânând la exemplul acestei familii, fetele noastre au continuat să se joace împreună când la noi, când la ei acasă. Atât mama, cât și tatăl îmi păreau simpatici astfel încât, firesc, din inimă, cum zicem noi, am executat o operațiune de apropiere și între adulți. I-am invitat la cafea, le-am povestit despre țara și un pic despre viața mea, de fiecare dată, politicoși, cu zâmbetul pe față, argumentând că sunt ocupați, m-au refuzat. Am priceput într-un final că nu e musai să avem și noi o relație, fetele noastre se pot juca împreună și atât.

O diferență pozitivă pentru mine de data aceasta este felul în care părinții și sistemul reacționează atunci când un copil se îmbolnăvește. În România, de cele mai multe ori, o viroză se dezbate musai în camera de urgență a unui spital, de unde, tot de cele mai multe ori, nu pleci acasă fără o rețetă cât un pomelnic. Iar părinții copilului bolnav îl țin în carantină pe perioada bolii, riscând altfel oprobiul public. Aici lucrurile stau altfel. La urgență se ajunge foarte rar și mai ales cînd vorbim despre bebeluși. La medicul de familie te înființezi când ți se pare că boala durează prea mult sau că s-ar fi complicat. Dacă medicul nu sesizează nimic anormal pentru un copil gripat, te trimite acasă cu recomandarea blândă să îl hidratezi corespunzător și să ai grijă să se odihnească. Eu personal am plecat de la medic cu rețetă o singură dată. Iar copiii, dacă nu au febră mare, sunt trimiși frumos la grădinițe sau școli, pe principiul „scapă cine poate și cine e puternic din această colcăială de viruși”. Iar cine nu scapă, se întărește.

O treabă care îmi place în spațiul public este lipsa certurilor. Mai ales cele amoroase care se desfășoară probabil în spațiul privat și înclin să cred că și acolo pe muțește. În patru ani de Olanda am fost martoră la două dispute romantice, de fapt și acelea mai mult niște isterii muierești în condițiile în care partea masculină dădea replica cavalerește, fără umflături de mușchi. Apropo tot de spațiul public, nu am crezut vreodată să ajung să îmi lipsească fluierăturile tipice din partea bărbaților care dau găuri cu picamerul în caldarâm. Nu m-am lămurit încă cum stă treaba cu agățatul aici, dar vă jur că nimeni, niciodată, nu s-a uitat la mine pe stradă. Mă gândesc că urâta urâtelor nu oi fi, nici picioare până în gât nu posed sau alte proeminențe apetisante, dar totuși chiar nimeni să nu se holbeze la nimeni? Zău că mi-e dor de niște comentarii sexiste, de aceste confirmări facile ale femeii din mine.

Până la următorul episod din saga diferențelor culturale, rămân cu constatarea că, o dată scăpat de la înec după ce te-ai aruncat în marele ocean al unei culturi diferite, chiar te poți îmbogăți, măcar că începi să schimbi tot felul de obiceiuri nesănătoase cu care ai venit la pachet din țara de origine. Iar pe cele pe care alegi să le păstrezi cu mândrie și să le dai mai departe, te fac să devii mult mai conștient de cine ești, de unde vii și de cât de frumoasă e de fapt lumea în care te-ai născut.

Fetița mea este în majoritatea timpului un vulcan de emoții care erup în vârtejuri de lavă. Nu se ostoiește până nu le scuipă pe toate afară, în formă brută. Când te inundă cu artificii de bucurie, îți vine să o mănânci din cap până în picioare. Când are accese de furie, supărare ori dezamăgire, te grăbești să îți aduni catrafusele și să te refugiezi din calea lavei ce arde totul în cale. 

Într-o dimineață în care scotea nervișori pe ochi, educatoarea m-a sfătuit să o înconjor de mai multă structură. Cuvântul acesta e un soi de poruncă biblică nr. 11 pe aici prin Olanda. Spontaneitatea și copiii sunt dușmani de moarte. Deși mă scoate din sărite eficiența cu care oamenii de aici trăiesc, iubesc și cresc copii, am decis să trec peste propriile mele limitări, mai ales că educatoarea este o tipă deșteaptă, iar instinctul meu de mamă mă ducea cam în aceeași direcție. Așa că iată-ne lunea la piscină, miercurea la muzeu, joia la cafenea pentru copii. Decis din start, va fi program fără fixații, blocaje și rigiditate, dacă se ivește altceva tentant, abandonăm planul inițial.

 france_french_revolution_civil_war

Dușman de moarte al programului și al disciplinei, am crezut că o să înnebunesc după primele zile și o să-l abandonez imediat. Dar m-am ambiționat așa cum nu am fost în stare niciodată când era vorba de viața mea, am mers înainte și acum pot să declar că a fost o decizie bună. Bineînțeles că nu e singurul ingredient necesar în creșterea armonioasă a unui copil, cele mai importante fiind după părerea mea iubirea necondiționată, răbdarea și echilibrul emoțional. Însă un program care să se plieze pe felul de a fi al mamei și al copilului, a redus drastic crizuțele de furie și accesele de personalitate.

Succesul acesta, cel puțin pe moment, m-a pus pe gânduri. Nu știu dacă și voi treceți prin astfel de experiențe, dar eu am o grămadă de zile în care nu mă întunecă niciun nor din exterior, în schimb pot să ajung în cea mai mare groapă din cauza propriei poticneli. Aproape tot ce îmi miroase a „trebuie” îmi provoacă convulsii, indiferent că vin de la alții sau de la mine. Sunt în stare să mă zbat ore în șir cu tot felul de „trebuie”, dezbătând și amănând, până le trec pe toate la capitolul mâine și mă culc epuizată. Urmează apoi un purcoi de stres și un frumos non-sens existențial.

Cred că toată viața m-am învârtit în jurul cuvântului disciplină, neștiind nici până în ziua de azi cum să trăiesc liber cu program. Căci acolo îmi pare mie că ar trebui să ajung. Am văzut destule extreme în jurul meu și mă sperie amândouă. Doar spontan, mă secătuiește până la urmă, doar cu program, parcă sunt un utilaj cu producție la normă. Poate totul ține de percepție. Acei „trebuie” ar putea fi transformați în „globuri de Crăciun”. Astăzi voi face un mic efort să așez în brad un glob verde și unul roșu, mâine îi vine rândul celui auriu, doar un pic de străduință în pregătirea aței pentru că la final voi zâmbi în fața unui frumos brad de Crăciun. Pot să așez beteala cum vreau, pot să cumpăr luminițe noi, dacă îmi face plăcere, în timp ce împodobesc pot să ascult muzică sau nu, pot să fac o pauză de citit, ușor pot fi eliminați toți „trebuie” din ecuația vieții.

 

În cei trei ani de viață ai fetiței mele, mi-a fost dat să experimentez două sisteme diferite de creștere a copilului. Mă consider o privilegiată deoarece am posibilitatea să descopăr punctele bune pentru mine din ambele modele și să încerc să le implementez. Dacă la acestea adaugi și instinctul tău de mamă, poate ieși un colaj îmbietor.

Copilul meu s-a născut în România, printr-o procedură cvasi-naturală, într-un sistem care manipulează din greu frica de durere a viitoarei mame, încercând să stoarcă bani din piatră seacă. Majoritatea medicilor nu vor să-și asume vreun risc lăsând lucrurile să decurgă normal și nici nu intenționează să își petreacă nopțile prin spitale, așteptând ca noua creatură să se decidă să vadă lumina zilei. La rândul lor, mamele au auzit și citit multe povești de groază despre naștere, așa că sunt dispuse să rezolve treaba cât mai simplu cu putință, contra cost bineînțeles. Nu am căutat vreo statistică, dar în jurul meu observ cum cezarienele s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. La cealaltă extremă, în Olanda, țara mea de adopție, cezariana nu este niciodată o opțiune a mamei. Cumva similar cu ce am avut noi pe vremea comunismului. De când m-am mutat aici, am auzit doar de două cezariene, una de urgență, cu un făt așezat necorespunzător și cealaltă o poveste lungă și hilară care m-a amuzat teribil. O gravidă din Costa Rica, oripilată la gândul unei expulzii naturale și a suferinței asociate, a trecut prin furcile caudine încă din primele luni de sarcină pentru a convinge sistemul că ea e specială și trebuie să beneficieze de o intervenție chirurgicală. Într-un final, calea găsită a fost să primească o hârtie de la un psihiatru cum că frica de durere e atât de mare încât ea este în pericol de moarte dacă se apucă să expulzeze copilul printre picioare. În Olanda, femeile nasc cu moașa, la spital sau acasă, ca acum 100 de ani. Dacă nașterea are loc la spital, la câteva ore după eveniment, mama este externată, beneficiind la domiciliu de suportul unei femei, un soi de soră medicală-infirmieră-menajeră. Înclin să cred că sistemul din Olanda este cel firesc, deși îi bănuiesc de ascunzișuri economice.

În România, așa cum se știe, mamele beneficiază de concediu de maternitate până când copilul împlinește doi ani. Primele 120 de zile plătite de angajator, restul fiind responsabilitatea statului. În Olanda, există doar cele trei luni, apoi ești trimisă înapoi la produs în câmpul muncii. Și acolo beneficiezi de un anumit procent de timp pentru mulgere, în vederea încurajării hrănirii bebelușului cu lapte matern. Există camere speciale la locul de muncă în care se petrece această activitate, laptele colectat cu succes fiind păstrat în frigider și apoi transportat acasă. Un pic lugubru, însă eficiența este cuvântul de ordine în această țară mică, dar prosperă. Mă întreb retoric, dacă tot se descurcă bine din punct de vedere economic și își permit să ajute țări din lumea a treia, cum de nu se găsește o soluție viabilă de a oferi niscaiva concediu de maternitate amărâtelor, obligându-le să își hrănească puii cu lapte praf sau să se supună procesului umilitor de colectare a laptelui. Mă mir că nu s-a gândit încă nimeni la înzestrarea acestor camere cu mulgătoare automate pentru a reduce timpul în care mamele nu prestează în fața calculatorului.

 iraq_children_school

Sistemul de creșe este foarte dezvoltat aici, dar este în totalitate privat. Și credeți-mă vorbim de niște tarife fantastice. Până să îi năpădească criza, statul dădea niște bănuți înapoi familiilor cu copii la creșă, dar acum părinții sunt obligați să se descurce singuri. Nu mă înțelegeți greșit, grădinițele acestea chiar funcționează bine, există o sumedenie de reguli și prevederi, plus controale din partea unor instituții acreditate. Totul pentru a te asigura că puiul tău care abia a făcut ochi este pe mâini bune. De asemenea, ai de unde alege, pe o rază de un kilometru în jurul casei găsind cel puțin 10 astfel de locuri. Dar pentru mine, ele nu pot înlocui căldura și dragostea maternă, măcar în primul an de viață. Desigur că îi pregătește pe viitorii „soldați” să se descurce singuri, o valoare de altfel dominantă a acestei culturi. Cel puțin din punct de vedere rațional sau de suprafață, căci la nivel emoțional, din câte am observat, povestea nu mai este atât de roz.

Dar de la vârsta de trei ani, când în România începe oficial grădinița, sistemul de aici bate sistemul nostru. Toată mașinăria este în așa fel unsă încât părinții, fără stresul și alergătura de pe lume, reușesc să se ocupe de copii, nefiind obligați să devină niște kamikaze în trafic sau să apeleze la bunici. Serviciul, cel puțin pentru unul din părinți, se poate încheia la ora 17:00, în mod oficial, astfel încât copilul este preluat de la grădiniță în timp util. În plus, mamele pot opta pentru un job part-time, aceasta însemnând să lucrezi doar trei zile pe săptămână, câte 8 ore pe zi. Celelalte două zile le petreci alături de copii, compensând oareșicum pentru „abandonarea” lor în creșe de la niște vârste fragede.

Bunicii aici se implică în creșterea nepoților pe baza unui soi de contract nescris. Când încă vobim de un embrion în burtica mamei, părinții încep să facă aranjamentele necesare pentru noul membru al familiei. Se decide numarul de zile în care micuțul sau micuța vor fi duși la creșă, în funcție de tipicul jobului mamei și al tatălui. Apoi se alege creșa cu pricina, tot la momentul de burtică un pic umflată. Bunicii sunt chestionați în ceea ce privește nivelul lor de implicare și, de obicei, sunt de acord să facă pe baby-sitterii o zi pe săptămână sau o zi la fiecare două săptămâni. O zi clar stabilită și parafată cu sânge de ambele părți. Totul este atent calculat, planificat, nimic nu rămâne la mâna hazardului sau a dispoziției vreunei persoane. Comparativ, România mi se pare la o altă extremă. Până la vârsta grădiniței, de multe ori copilul este crescut de bunici. Pe de o parte frumos, pentru că beneficiază de căldura familiei, pe de altă parte, neadaptat vremurilor, căci bunicii aplică un sistem educativ care mie îmi pare perimat. Și ba mai mult, datorită vârstei, îi înconjoară pe nepoți de toate fricile lor inerente, mai abitir decât pe vremea în care și-au crescut proprii copii. Îmi bazez afirmațiile strict pe observațiile mele de la locurile de joacă, în care am vizionat nenumărate scene din categoria: „Nu te juca acolo că te murdărești”, „Ești un urât dacă mai faci așa”, „Dacă nu vii acum, aici te las”, „Să vezi ce o să-ti facă maică-ta când o auzi cum te-ai comportat”. Și mă opresc aici cu exemplele.

Un alt atu al sistemului olandez este școala. Nu vă speriați imediat, dar aici învățământul primar obligatoriu începe la vârsta de 5 ani (de fapt, copiii merg la școală o dată cu împlinirea vârstei de 4 ani, dar obligativitatea debutează la 5 ani). Bineînțeles că activitățile sunt adaptate vârstei. Până la 6 ani este tot un soi de grădiniță ca la noi. Însă, prin acest sistem, te asiguri că micuții intră forțat în tainele socializării și a independenței la o vârstă la care cred cu convingere că mama sau tatăl și-au încheiat misiunea cea mare. În România am văzut destule exemple de copii care încep grădinița, dar din varii motive (sunt bolnavi tot timpul sau nu se mai opresc din plâns) sunt ținuți de fapt acasă până la începerea școlii.

Sistemele sunt create de oameni după chipul și asemănarea majorității. Ele vin să sprijine anumite valori predominante în respectiva țară. Prin urmare, dacă îi descrii majorității parinților din România sistemul olandez de creștere a copiilor, te alegi cu un „Doamne ferește”, întărit de o cruce, iar viceversa, de un zâmbet politicos care semnifică același lucru, doar că bisericile pe aici s-au transformat de mult în clădiri de birouri sau apartamente ca să mai vezi astfel de reacții. Cea mai fericită situație este cea în care ai putea să alegi tu ca părinte cea mai bună combinație cu putință, fără a fi tributar unui sistem sau altul, doar pentru că te-ai născut într-un spațiu geografic și este să musai să dansezi cum îți spun alții.

De curand am interactionat cu sistemul sanitar olandez. Nu o sa comentez eficienta lui caci nu am caderea si nici informatii suficiente, insa m-as opri asupra comportamentului pacientilor.

Sunt obisnuita ca atunci cand doare sa arat durerea, ma rog diminuata cu ceva doze de curaj. Nimic nu e nelalocul lui daca in camera de urgenta a unui spital tasnesc lacrimi din ochii pacientilor. Sau daca se aud tanguiri din gura suferinzilor. Iar empatia personalului medical in fata durerii ma face sa ma simt om. Aceasta este starea mea de normalitate.

In acea sala de asteptare mi-a fost data o alta normalitate.  O doamna in varsta cu o taietura urata, adanca si sangeranda din abundenta nu considera ca lacrimile sau tanguirile ajuta cu ceva, ba chiar ar putea deranja confratii de suferinta. Doar cand s-a apropiat de lesin a indraznit, cu maxim de decenta, sa ceara ajutor. Nu zic ca nu i s-a oferit. Ba da. Dar intreg comportamentul ei m-a umplut de mirare. Indraznesc sa ma duc cu gandul mai departe si sa banuiesc ca a cere ajutor, a se plange, a varsa lacrimi, nu face parte din stilul ei de viata. Oare oamenii astia sunt atat de singuri incat inainte sa moara se aseaza in sicriu pentru a nu deranja pe nimeni?

Suferinta e indecenta. Lacrimile nu ajuta la nimic. Omul civilizat e independent. Financiar, social, emotional. Singuratatea acestei lumi m-a tulburat profund. Intunericul ei il reneg. Si mi-e adanc mila de suferinta lor reprimata.

O pustoaica negricioasa si simpatica, de provenienta de undeva din Europa „necivilizata”, m-a intors la starea mea de normalitate. A plans jumatate de ora pentru mana ei lovita. O durea si nu avea de gand sa ascunda nimic. Pentru ce? Si venise insotita de trei adulti. Toti sufereau alaturi de ea. Caci traiau o drama. Un copil se lovise si in lumea lor asta era o nenorocire. Le-am iubit instant lacrimile si ochii tristi. Si le-am multumit tacit ca nu eram singura. Eram cu totii oameni.