Posts Tagged ‘Iubire’

Între noi

Posted: 9 Aprilie 2016 in LIRISME
Etichete:, ,

Între noi doar câțiva metri de parchet

și două uși de lemn, prost închise.

Între noi toate fostele tristeți,

toate lacrimile vărsate și cele nevărsate.

Între noi, transformate în lut, în spațiu,

toate cuvintele cuțite, cu lame mari sau mici,

toate cuvintele șurubelniță sau cele briceag

și cele aproape mortale, de tip pistol.

Între noi, cu efect invers acum,

stau cuvintele mari, efuziunile,

promisiunile, frazele stereotip,

cele de tip basm.

Între noi zac morman

toate trădările, minciunile descoperite

și cele nedescoperite,

dorințele de schimbare și cele de regăsire de sine.

Între noi se fac zid

diferențele de a fi, a gândi, a vorbi.

Tot între noi

cărămidă peste cărămidă

stau lipite propriile răni,

frici, eșecuri, lașități.

 

Cam mult de escaladat…

Doar niște super puteri

sau Dumnezeu cel de negăsit

sau moartea,

ar mai putea sa ne apropie.

Olivia era o persoană căreia îi plăcea să dețină controlul absolut asupra conexiunilor de orice natură cu lumea înconjurătoare. Drame zilnice se nășteau dacă lucrurile nu se desfășurau după bunul ei plac. Exteriorul se transforma atunci într-un balaur cu multe capete care mușcau din ea și o făceau să sufere.

Până și obiectele trebuiau să se supună ritmului ei interior. Astăzi, fiind într-o dispoziție de ordine și disciplină, farfuriile, cratițele și hainele se aranjau la locul lor, fără crâcnire. Mâine, neavând chef să le poarte de grijă, puteau să zacă pe unde-o fi, iar orice chemare spre rânduială o făcea să pufnească nervoasă și să le râdă în nas. Doar erau niște biete obiecte, neînsuflețite și, prin urmare, obediente.

Când avea chef să fie punctuală era musai ca autobuzul și trenul să ajungă în stație la ora prestabilită. Altfel se alegeau cu o înșiruire deloc politicoasă de suduieli. În zilele agitate, în care amețea tot programul, ar fi vrut ca printr-o simplă clipire din ochi să alinieze toate mijloacele de transport la ceasul ei interior. Mai erau și acele zile luminoase când puțin îi păsa ce se întâmplă cu trenurile, zâmbind îngăduitor la orice abatere de la orar.

 sign_one_way

Cu oamenii se străduia mai mult că doar erau ființe și aveau și ele propriile norme și reguli. Însă, la final, avea cam același soi de așteptări, singura diferență era că își ascundea mai bine dezamăgirile. Știa și ea că nu se cade să se poarte ca un dictator. Când avea chef să zacă în întuneric, trăgea draperiile, comuta telefonul pe modul silențios și dispărea în lumea tenebrelor. Putea să sune oricine. Ea nu putea fi atrasă spre lumină. Dar dacă avea dispoziție de escapade sociale și nu găsea pe nimeni liber, se întrista și conchidea filozofic că prietenia e o treabă relativă. Aristotel vorbea în dodii când afirma că „omul este un animal social”, știe ea mai bine că omul este un lup singuratic și atât. Poate să urle la lună cât poftește că tot nu îl aude nimeni.

Cu iubiții lucrurile erau mai complicate. Deși, până la urmă, aceste relații erau gestionate după aceleași canoane. Făcea greu față momentelor în care simțea că ar fi retrogradată din poziția de primadonă. Se victimiza, plângea, amenința, adăuga la dosar aceste momente de suferință acută pentru a-i fi de folos pe viitor când poate ar fi avut poftă să își ia catrafusele și să se mute într-o altă barcă. Pentru cei care se atașau prostește de ea și ar fi vrut să o acopere cu iubire și atenție, nu avea decât dispreț superior. Atunci nu cerea decât spațiu că altfel se sufoca. În orice relație s-ar fi aflat, era important ca acea persoană să îi fie alături atunci când avea nevoie. În restul timpului, se simțea foarte libertină și generoasă. Respectivii erau poftiți să aibă o ocupație, nu să îi sufle ei în fund cât e ziua de lungă. Dacă avea o problemă, se aștepta ca partenerul de viață să îi asculte păsurile și să îi ofere sfaturi numai atunci când ea avea nevoie de ele. Iar aceste sfaturi trebuiau să i se potrivească, nu așa sfaturi de dragul sfaturilor. Altfel, se îneca în lacrimile lipsei de empatie cu care era tratată.

În pat cu iubiții ei, atmosfera era de-a dreptul hilară. Îi plăcea să fie dominată, însă după regulile ei. Sărutul era extrem de excitant pentru ea, dar dacă omul ei mâncase ceva nepotrivit, cum ar fi brânză, o apucau pandaliile și îl trimitea să își frece dinții cu multă pastă. Sânii erau și ei zone puternic erogene, dar puteau fi atinși numai într-un anumit moment. Nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă neinspiratul se năpustea cu gura lui pofticioasă spre ei la timpul nepotrivit, îi prindea capul între mâini și îl smucea brusc, bolborosind și ceva disprețuitor. Iar momentul penetrării era ales de ea, fără abatere, altfel se ducea naibii toată joaca în așternut și o apucau nervii ăia mari. Unii au tolerat-o din prea multă iubire, alții au preferat să se rezolve singuri la duș, gândindu-se la corpul ei frumos pe care nu puteau să-l devoreze după bunul lor plac.

Din ce trăise și din ce citise, se lămurise cumva că moartea vine după regulile ei. Însă i se părea că nu îi stă bine cu orice soi de moarte. Ar fi vrut una în care să aibă răgaz să își ia la revedere de la cei apropiați, dar totuși să nu sufere prea mult. Un accident stupid de mașină era considerat total nelalocul lui. Iar unul de avion în care să se facă ferfeniță și să fie recunoscută după dinți era clar ridicol. Ar fi fost acceptabil poate dacă toți cei dragi s-ar fi prăbușit o dată cu ea. Mai era un aspect cu care nu se putea împăca. Imaginea trupului ei îngropat în pământ, lăsat la dispoziția viermilor. Cu incinerarea cocheta puțin, dar nu reușise încă să depășească momentul combustiei. Simțea instantaneu o durere puternică în minte când îi introduceau corpul în cuptor.

În momentele ei de luciditate i se dezvăluia limpede această manie a controlului. Înceta să mai acuze pe toată lumea și își promitea să schimbe ceva la ea. Nu reușea decât să se însingureze tot mai mult pe măsura ce anii treceau. Și-ar fi dorit mult să nască niște copii obligatoriu dintr-o mare dragoste, dar era atât de îngrozită că vor crește și îi vor întoarce spatele încât renunța întotdeauna. Și oricum nu reușise să păstreze un bărbat lângă ea suficient timp pentru a se pune problema moștenitorilor, așa că la ce să îți mai bați capul.

Zilele se scurgeau nepăsătoare față de obsesia ei, evacuând încet din preajmă orice ființă omenească, lăsând-o singură cu lucrurile ei și cu speranța secretă ca măcar moartea să se întâmple după pofta ei. Poate ar fi trebuit să se sinucidă ca exercitare supremă a controlului, însă nu se simțea pregătită. Nu încă. Era o tipă optimistă de felul ei. Încă spera că lucrurile se vor schimba în ceea ce o privește și va reuși cumva să se elibereze de maniile astea dobândite în copilărie. Fir-ar să fie, doar era atât de deșteaptă și de talentată! Era imposibil ca viața ei să fie doar acest lichid amar pe care îl înghițea zilnic.

Nu știu cum simte un tată, însă dragostea pe care o mamă o nutrește față de copilul ei, și viceversa, este de pus în ramă și de dat ca exemplu în școală la orele de iubire, dacă vreodată se va inventa așa ceva. Și bine ar mai fi să putem asimila cu creierul o astfel de dragoste. Lumea ar fi cu siguranță un loc mai luminos și mai plin de verdeață.

Puiul mic se uită la mamă ca și cum deasupra capului ei ar pluti o aură dumnezeiască, iar în loc de brațe ar avea aripi de înger salvator. Cred că un bărbat se uită așa la iubita lui doar în etapa inocenței, la început, atunci când chiar și defectele strălucesc simpatic, iar calitățile o transformă în zeiță, într-o ființă nepământeană. Bebelușul crește, începe să meargă și să vorbească, dar mama lui rămâne tot o regină a pădurii, capabilă să se lupte cu dragonii și să pună la pământ toți monștrii. Peste adulții aflați într-o relație trece timpul și, zic specialiștii, sar într-o altă etapă, firească, că doar toate cele de pe pământ evoluează, se tranformă, de nu s-ar mai întâmpla așa, zic eu, de ar îngheța toate într-un permanent început. Căci inocenței îi cresc coarne, pantofii de bal se învechesc și trebuie înlocuiți cu unii mai comozi, hainele de petrecere încep să dezvăluie picioare strâmbe și falduri de grăsimi pe la talie.

 mother_and_baby

Prințesa ta ronțăie un măr, tolănită alături pe canapea, iar sunetul produs nu mai seamănă defel a harpă cerească, ci a ființă domestică care roade satisfăcută de plăcerea burții. Dinții ei care până ieri te orbeau cu albul lor, îți par dintr-odată strâmbi și te auzi gândind cum ar cam trebui să facă o vizită la dentist, poate reușește să îi îndrepte cu o lovitură zdravănă de ciocan. Picioarele ei care se insinuează în spațiul tău personal le-ai trimite să facă o plimbare pe afară că doar ăsta le e rostul sau, măcar până la colț, la o pedichiură ce ar putea să le dea din nou frumusețea de altădată. Dezvolți din senin o surzenie temporară la auzul poveștilor ei ce nu se mai termină. Sentimentele ei exprimate zilnic, așa cum îți faci duș sau cum îți bei cafeaua, nu mai sunt încărcate de mister și diafan, ci par vorbe goale, asemănătoare și tare obositoare.

Copilul plânge și întinde mâinile a salvare către mama lui. Orice rană se închide miraculos când capul lui se odihnește pe umărul mamei și aude vorbele acelea care alină și vindecă. El și ea, o dată trecuți în etapele acelea firești de care vorbeam, își pierd puterile vindecătoare. Dintr-odată se transformă din vraci în nepăsători, el căutându-și refugiu în ceva gadgeturi, iar ea sunând ceva prietene care știu să asculte și care au timp să înțeleagă. De la inocență și îndrăgostire la sado-masochism, așa îmi spunea cineva de curând că s-ar numic științific etapa aceasta firească prin care trec cuplurile. Nimic îngrijorător totuși, nimic terifiant deoarece nu rămân aici, ci se duc mai departe înspre etapa de maturitate în care lucrurile își mai recapătă din strălucirea inițială. Nu toți. Unii nu mai avansează nicăieri împreună. Își împart mobila și pleacă în căutarea unei povești mai puțin sado-masochiste.

Dragostea unui copil pentru mama lui și a unei mame pentru copilul ei poate fi luată ca etalon de iubire. Sunt cu siguranță și excepții, dar nu îmi voi bate acum capul cu ele. Le trec la capitolul anomalii ale naturii și atât. Revenind. Întrebarea care mă bântuie este cum putem replica acest model de iubire în relația cu ceilalți oameni care ne populează existența? Se zice că nu există iubire fără sacrificiu. Nu-mi place mie prea mult termenul acesta, mi se face chiar pielea găină când îl folosesc, dar prefer exprimarea aceasta pentru a mă face înțeleasă. Aparent, într-adevăr, o mamă se sacrifică pentru copilul ei. Adică îl hrănește chiar dacă nu are chef, îl spală, îl îmbracă, se trezește noaptea ori de câte ori copilul plânge. Dar ideea de bază este că, în majoritatea cazurilor, ea nu percepe aceste activități ca un sacrificiu. Ele vin automat din măreția iubirii care îi animă inima. Nu sunt niște alegeri conștiente, raționale. Mă trezesc noaptea când puiul plânge pentru că trebuie, pentru că m-am procopsit cu el, pentru că am făcut o alegere pe care mi-o asum rațional. Nu. Se întâmplă pur și simplu. Din iubire.

Problema este că în celelalte relații lucrurile nu prea se întâmplă pur și simplu. Omul de lângă tine e bolnav și, înainte să faci ceva pentru el, mintea ta poartă cu tine un înnebunitor dialog: „Iarăși e bolnav? Dar eu când sunt bolnavă pe mine cine mă alină? Nu e suficient că am grijă de atâtea ori de copilul meu, acum trebuie să îi port de grijă și unui adult? Eu cu ce mă aleg din treaba asta? Că de atâtea ori am făcut-o și nici măcar nu este recunoscător. De ce aș mai face-o? De ce m-aș SACRIFICA?” Și dialogul poate continua în felul acesta la infinit. Buba cea mare este atunci când acțiunile noastre nu survin automat din inimă, din lăcașul iubirii, ci ele trec înainte spre verificare prin minte. Iar mintea noastră, de multe ori, le etichetează ca sacrificii, le aruncă în cămara cu frustrări și încet-încet, pe nesimțite, închide culoarul acesta care vine dinspre inimă, construind în noi convingerea că dragostea se naște, se întâmplă și apoi moare. Dacă ar fi așa, atunci de ce iubirea pentru copilul tău nu moare niciodată?

Toată viața m-am considerat o optimistă și o sociabilă. O iubitoare de oameni și a interacțiunilor cu aceștia. În ultimul timp, nu aș putea să calculez cu exactitate de când a început această etapă, mi-a fost dat să experimentez tot felul de situații care m-au pus pe gânduri. Cumva lumea mi se reflectă mai mult în nuanțe de gri sau de negru, culorile acestea invadând pe nesimțite tablourile pastelate în care credeam că viețuim.

Pe scurt, mi se pare că oamenii au început să nu prea mai iubească oamenii, înlocuindu-i discret sau brutal cu alte elemente ale planetei, cum ar fi animalele, ei înșiși sau computerele. Totuși prefer să cred că această stare de fapt se întâmplă doar în jurul meu, lumea în general rămânând acolo unde o știam eu.

Întâlnesc tot mai des oameni care declară pur și simplu că nu sunt iubitori de oameni. Dacă petreci timp cu ei, simți involuntar cum te învăluie și apoi te pătrunde o stânjeneală, un nefiresc, o energie negativă. Aceste persoane sunt în război cu lumea, au în ochi săgeți și în suflet săbii. Bineînțeles că această filozofie de viață s-a cimentat pe baza experiențelor anterioare, o copilărie cu răni sau o tinerețe plină de relații dezamăgitoare. Și totuși nu poți să nu te întrebi de unde și până unde au ajuns ei în această tristă situație. După întâlnirea cu ei, îți este clar că nu prea mai vrei să îi vezi sau cel puțin nu în următoarele luni. Nici nu prea înțelegi de ce te-au căutat sau de ce te-ar mai căuta, dacă tot au declarat război acestor animale simpatice, confuze, uneori suferinde, dar pline de iubire, care sunt oamenii.

Ca să mă umplu de necaz și mai mult, acum câteva zile am vizionat la cinema filmul „Tracks”. Cum să nu cazi în smoală când vorbim despre o poveste reală, petrecută prin 1977, protagonista Robyn Davidson străbătând vreo 3000 km prin Australia, însoțită fiind doar de 4 cămile și un câine. Aventura ei este interesantă și plină de înțelesuri. Poate orice om ar trebui să încerce măcar o dată în viață o astfel de călătorie, încărcată de spiritualitate și de învățăminte. Ce m-a întristat a fost agresivitatea cu care Robyn respinge oamenii care îi ies în cale. Ea îi tratează pe majoritatea ca pe niște șacali, precum jurnaliștii care vroiau doar să facă un ban de pe urma frumoasei ei experiențe. Fotograful de la National Geographic este exemplul cel mai concludent. Vorbește mult, te enervează și pe tine ca privitor, însă faptele lui miros mai mult a bunătate și iubire decât a orice altceva de factură negativă. Iar singuratica Robyn plonjează înspre el doar pentru o partidă de sex și pentru niște brațe calde care pot să aline cumva inima ei zdrobită de moartea câinelui. Unii mai cinici vor zice că nu l-a pus nimeni să îi fie prin preajmă, a fost alegerea lui și basta.

Așa să fie cu relațiile dintre oameni? Ne folosim unii de alții și atât? Astăzi îți pui tu capul pe umărul meu și plângi, mâine inversăm rolurile. Mintea noastră funcționează pe post de calculator, contabilizând aceste momente prin două coloane în care înregistrează fără greșeală momentele mele de bunătate și momentele tale de bunătate. Iar de câte ori totalul unei coloane depășeste cu mai mult de unu totalul celeilalte, încep acuzele, reproșurile, frustrările, rănile, traumele. Dacă din matricea relațiilor interumane putem extrage doar această matematică elementară, atunci într-adevăr la naiba cu toți oamenii. Să ne reprofilăm cu toții pe alte vertebrate sau să ne petrecem vremea doar cu noi înșine. În felul acesta suntem la adăpost. În colivia aceasta nu riscăm să rănim sau să fim răniți.

Pentru mine lucrurile refuză să stea așa. Admit că nu prea am fost învățată să iubesc și să respect animalele. Ele mi-au fost înfățișate ca bune de închis în cușcă sau de strivit cu talpa piciorului. Niște ființe murdare și scârboase. Ca adult, lucrez să schimb această convingere preluată. Măcar prin a nu o perpetua către copiii mei. Asta nu înseamnă că îi voi învăța să fugă ca de diavol de ceilalți oameni. Nu îi voi învăța nici că oamenii sunt de neîncredere și incapabili de iubire. Pur și simplu pentru că dacă aș ajunge să văd lucrurile în felul acesta, înseamnă că și eu, om fiind, sunt la fel. Profitoare, enervantă, meschină. Că intru în relații cu ceilalți oameni din plictis sau din interes. Că pe drumul devenirii mele, oamenii trebuie eliminați sau ocoliți ca niște ciumați ce sunt, doar animalele sau eu însămi valorăm mai mult decât doi bani. Continui să cred cu convingere că iubirea și bunătatea există, că ele se răsfrâng foarte bine și frumos asupra celorlalți oameni sau animale, că orice interacțiune poate releva o părticică din frumusețea vieții, fie că este vorba de o interacțiune cu o altă persoană, cu o cămilă, cu noi înșine, cu o carte sau cu natura.

Admit că îmi place mult Robert Redford. Toate rolurile acelea de bărbat misterios, capabil de pasiuni răscolitoare, mi-au hrănit fanteziile de iubiri ca în filme. Adică acele povești de iubire în care The End-ul apare la țanc, înainte ca protagoniștii să purceadă pe drumul anost și complicat al vieții de zi cu zi. Și deși nutresc astfel de sentimente pentru el, de câte ori îmi aduceam aminte de dragul de Robert în Out of Africa mă cuprindea un fioros feminism și o compătimeam teribil pe Meryl Streep. Săraca femeie nu își dorea decât un bărbat care să-i fie alături la bine și la rău. Iar el nu făcea decât să vină din când în când la ea pentru o porție de iubire, ca apoi să își urce singurătatea în avion și să facă ture de libertate pe cerul african. Zău că mă enerva.

De curând am revăzut din întâmplare tocmai scenele din film în care Meryl Streep îi cere, iar el nu-i dă. Și pentru prima oară am rămas pe gânduri, așa într-o postură cerebrală, întrebându-mă dacă nu cumva îndrăgostita Meryl e cam posesivă. Îi înțeleg foarte bine cerințele. Sunt gata să pun pariu că 99% din femeile din lumea aceasta o înțeleg la rândul lor. Dar parcă le zice bine și domnul Redford. Până la urmă el o iubea frumos și sincer, se comporta exemplar cu ea, doar că nu își dorea să își petreacă toate zilele și nopțile alături de ea. El cu safari, ea cu plantația de cafea. Iar la amenințările ei de femeie „Atunci mai bine nu mai vii pe aici”, el și-a păstrat calmul, i-a aruncat o privire tristă și dezamăgită, dar, cum s-ar zice, nu a pus botul. Și-a făcut bagajele și și-a luat tălpășița.

În zilele noastre ni se oferă mai multe modele de cuplu. Las la o parte cuplurile homosexuale că nu prea mă pricep să explic cum stă treaba cu ele. Din cele heterosexuale, m-aș opri la vreo trei tipuri.

 park-289087

Există în primul rând acele relații de dependență. Tot ce fac cei doi fac împreună, de la banalele cumpărături până la weekenduri la munte și concedii la mare. Își poartă de grijă când sunt supărați pe viață sau când sunt bolnavi. Știu fiecare detaliu din viața de birou al celuilalt, adică din singurele momente când nu sunt împreună. Ea e la curent cu tot ce se întâmplă semnificativ în viața prietenilor lui și invers. Îi vezi rareori certându-se în public. Degajă în majoritatea timpului o atmosferă de calm și armonie. Pasiunea s-a stins demult sau nu a existat niciodată, dar se descurcă foarte bine fără. Un astfel de cuplu se cutremură doar dacă pe unul din cei doi îl apucă vreo criză existențială.

La cealaltă, să-i zicem, extremă, se află cuplurile libertine. Concediile mari și le petrec de obicei împreună, dar îi găsești în multe weekenduri separat, ea cu fetile, iar el cu băieții. Când se întâlnesc nu prea vorbesc despre serviciu sau alte chestiuni administrative. Fiecare își păstrează pentru sine anumite aspecte din viața diurnă. Au și prieteni în comun, dar majoritatea amicilor sunt dintr-o viață anterioară, atunci când nu se cunoșteau sau, în cazul în care se procopesc cu unii noi, nu sar de entuziasm să îi împartă. Are fiecare hobby-ul lui, pe care și-l respectă cu sfințenie. Viața sexuală nu mai e ca la început, dar încă bifează partide memorabile. Poate, de comun acord, au și aventuri în afara cuplului, dar mă opresc aici cu analiza deoarece zona aceasta încă nu am văzut-o, ci doar am auzit că s-ar întâmpla, așa că pentru mine e încă de domeniul fantasticului.

Undeva la mijloc găsim cele mai cunoscute cupluri din anul 2014, cele aflate în permanență în negocierea granițelor între libertate și dependență. În majoritatea cazurilor ea se plânge de prea multa lui libertate sau dorință de libertate, în timp ce el înnebunește de prea multa ei dorință de a fi împreună. Cam așa ca Meryl și Robert. Relația lor e când sus pe culmile dragostei, când jos de tot în praful disperării. O iau de la început cam în fiecare săptămână sau în fiecare lună. Perioadele de calm sunt de obicei aparente, ori ea se străduiește să înghită partidele lui de libertate ori el stă cuminte prin preajma ei cu o față de cățel în lesă. Se despart de câteva ori pe an, uneori și cu martori. Nu e greu să îi găsești într-o perioadă în care nu își vorbesc. E bine să aibă o cameră în plus în casă deoarece le place să se supere și să doarmă separați. Pe măsură ce trec anii se înțelepțesc sau cel puțin obosesc de atâta ceartă și se poate să ajungă cumva la finalul vieții împreună.

Toată viața mea am ținut cu Meryl. Am plâns alături de ea și chiar am crezut că Robert a murit așa ca un prostănac, pedepsit de Dumnezeu de prea multă dorință de libertate. Acum e prima oară când o privesc pe Meryl ca pe o femeiușcă. Un pic absurdă în cerințele ei, orgolioasă și uneori nemulțumită pentru nimic. Este prima dată când adulmec șantajul emoțional al lui Meryl și mi-e un pic milă de ochii frumoși ai lui Robert. În final, ea ar fi putut să fie mai înțelegătoare, iar el ar fi putut să fie mai înțelept, întorcându-se la ea după o vreme. Poate asta și vroia să facă, dar a picat cu avionul ca un fraier sau, la fel ca majoritatea oamenilor, nici scenaristul nu găsise rețeta pentru o iubire longevivă și l-a omorât din lipsă de idei. Nu, nu a fost așa, filmul cu pricina este chiar o porție de viață. Se bazează pe o poveste adevărată.

A fost necesar să ajung ditamai adultul ca să pricep pe deplin tot nocivul din spatele cuvântului judecată. Să simt în toată ființa mea cum acest obicei îți poate urâți inima și îți poate distruge relațiile. Cum se poate strecura în tine ca un șarpe veninos, distrugând încet, dar sigur, lumina iubirii cu care natural ne însoțim raporturile cu oamenii din viața noastră.

De ce mi-a trebuit atâta timp pentru a înțelege un concept de bază? Să zicem că m-am născut într-un spațiu cultural căruia îi cam place să se joace de-a judecata. Mai ales că se combină atât de bine cu altă meteahnă de-a noastră, scăldatul în valea plângerii. Ne plângem și de noi înșine, dar nimic nu se compară cu a te plânge de cei din jur care, mai mult sau mai puțin, sunt cam de vină pentru tot răul care circulă nestingherit prin imperiile noastre. Facem treaba asta în fața oglinzii, dar și împreună cu familia și prietenii. Și iese bine deoarece tuturor ne place să învârtim plângeri. În final, nu ne limităm doar la ființe vii, ci alegem pe post de vinovați și diverși agenți din mediul înconjurător, cei mai cunoscuți fiind vremea cu ale ei post-decembriste coduri galbene, portocalii sau roșii, și sistemul, acel Dumnezeu laic care ne conduce zi de zi aici pe pământ.

Legat indisolubil de spațiul cultural în care am văzut lumina zilei, mediul în care am crescut și în care m-am format a fot unul ce a folosit judecata ca pe un accesoriu zilnic. Doar că se numea altfel. Îi zicea eufemistic bârfă. De când mă știu în jurul meu s-a bârfit. Rudele, prietenii, vecinii, colegii, trecătorii. Traiul într-un oraș mic înlesnea și încuraja vorbitul despre ceilalți. „O știi dragă pe Frosonica? A fost văzută ieri beată moartă”, auzeam deseori prin casă sau prin fața blocului. „Care Frosonica?” „Sora lui Georgică de la Sculărie, ăla care e căsătorit cu aia grasă de umblă pe stradă de zici că acu se prăbușește.” „Aaaaa, aia? Doamne iartă-mă, femeie în toată firea, cum să se îmbete?” Eu înregistram mecanic astfel de discuții, fără să realizez că ele mi se țes în urechi și ochi ca niște celule canceroase, metastazându-se ulterior în tot corpul, ajungând chiar până la inimă. Mai târziu, în mod firesc, am început să fiu eu cea care pornea astfel de discuții. Știam că am produs o bârfă reușită după nivelul de râs care se stârnea. Niciodată nu mi-a dat prin cap să mă întreb de ce s-a îmbătat Frosonica. Ce poveste tristă de viață ascunde acel comportament care devenise celebru în nici 24 de ore? Dar cum să-mi pun o astfel de întrebare când cei mari din jurul meu nu au făcut-o niciodată? Cum să apelez eu la un astfel de resort lăuntric când nimeni nu m-a învățat că posed așa ceva? A fost necesar să treacă o grămadă de ani până am întâlnit vreo doi oameni care nu bârfeau și care într-un fel nu mă lăsau să bârfesc ca să pricep cât rău produce acest sport național.

judgement_by_thomaswievegg-d5idrl6

Însă iluminarea completă s-a produs în urmă cu puțini ani când m-am apucat brusc să-mi revoluționez viața. M-am erijat în Che Guevara și m-am ales cu toate „beneficiile” pe care ți le conferă lumina scenei. Am fost întoarsă de pe o parte pe alta, mai abitir ca o bucată de vită în sânge la tigaie. Pusă la zid cu atâta patos, m-a lovit revelația. Mi-au trecut prin fața ochilor toate momentele mari din viața mea în care și eu am făcut același lucru cu ceilalți. M-a invadat mila. Mila pentru ceilalți când le citeam judecata în ochi și în absența salutului, dar mai ales regretul și tristețea că am fost și eu printre ei de atâtea ori. Că am ridicat piatra și am aruncat cu ea în oameni, zicându-mi că o fac din grija pe care o port celor dragi mie, fără să înțeleg că nimeni nu știe ce se întâmplă cu adevărat în sufletul unui om. Ce temeri are, ce tristeți îl răscolesc, ce lipsuri resimte! Fiecare om cu povestea lui. Am înțeles atunci că eu ar trebui să am ochi doar pentru povestea mea. Iar dacă mă plictisesc cu propria viață sau nu îi dau de capăt și aș vrea să mă preocup de alții, atunci mai bine aș lua o carte în mâini și m-aș lăsa purtată de povestea eroinei sau a eroului.

Nu înseamnă că m-am vindecat complet. Sunt în continuare o persoană care judecă. Boala aceasta dobândită în copilărie s-a cronicizat în asemenea măsură că uneori îmi zboară judecata dintre neuroni ca un cal sălbatic atunci când simte căpăstrul. Mă bucur însă că măcar acum conștientizez când judec și mai ales cât rău face și cât rău îmi fac. De cele mai multe ori reușesc să nu dau drumul cuvintelor veninoase. Dar nu e suficient. E destul să-mi încolțeasca judecata în minte ca un fir de buruiana printre răsaduri ca răul să fie făcut. Ce am înțeles este că nu poți opri judecata prin exerciții mentale sau prin puterea voinței. Ar fi o stopare artificială. Singura cale pe care o întrezăresc este drumul iubirii față de tot ce mă înconjoară și față de mine însămi. Pentru că din iubire față de ceilalți se naște automat înțelegerea și acceptarea lor. Iar din iubirea față de mine însămi rezultă acceptarea imperfecțiunii mele ca ființă umană. Acceptarea faptului ca am greșit de multe ori și voi mai greși în viitor. Și la fel ca mine, toți cei din jurul meu sunt sortiți greșelii. Iar dacă pe mine mă înțeleg și mă iert, de ce nu i-aș înțelege și i-aș ierta pe toți? De ce oare i-aș mai JUDECA?

Multă vreme am crezut că doar nebunii și copiii au nevoie de un program zilnic. Iar orice abatere de la program poate cauza stări nedorite, cum ar fi anxietatea, pierderea controlului și până la urmă tristețe. Însă, dacă mă uit mai bine, cel puțin la generația mea, observ că rutina zilnică a devenit foarte importantă, aproape vitală.

 

Cunosc oameni care sunt în principal cam nefericiți cu viața lor. Dar dacă le propui să facă ceva diferit de ceea ce fac mereu, prima reacție este de respingere. La început îți cer detalii multe despre activitatea cu pricina, doar așa ca să câștige niște timp de gândire sau ca să găsească motive de a nu participa. Apoi ezită să formuleze un răspuns clar, preferă să lase totul în nuanțe de gri astfel încât la momentul evenimentului pot liniștiți să spună nu, fără cea mai mică urmă de vinovăție. Întotdeauna vorbesc cu amărăciune despre viața lor, lăsându-ți senzația că sunt foarte blazați, dar dacă le propui o activitate noua, intră în panică și, în cazul în care vin, rămâi cu impresia că au făcut-o ca un soi de obligație.

 

De obicei, genul acesta de persoane se ascund în spatele copiilor, dacă posedă, ca să nu te poți supăra pe ei. Copilul e bolnav, nu mai vin. Copilul e obosit, poate vin mai târziu sau stau doar un pic. Copilul are teme nefăcute, nu mai vin. Bineînțeles că toate aceste motive pot fi reale. Dar parcă de prea multe ori invocăm în fața celorlalți programul copilului ca scuză pentru a nu participa la diverse evenimente. Este în regulă dacă asta vrei să faci cu timpul tău, devine ciudat în momentul în care te plângi că zilele tale se scurg în jurul copilului și nu mai ai timp de nimic altceva.

 

Dar parcă și oamenii care rămân deschiși la nou, devin un pic agitați dacă își întrerup rutina prea des. Oare nu ar fi fost mai bine să nu îmi stric orele de somn? Aveam în plan să spăl rufe, am renunțat ca să ies în oraș cu prietenii, acum cum recuperez activitatea neprocesată? Să fie sindromul înaintării în vârstă? Așa cum am sesizat dispariția timpului petrecut cu prietenii sau cu familia extinsă la părinții mei? Ne-am născut singuri și murim singuri?

 

Desigur că munca și trecerea anilor au un impact asupra capacității minții și a corpului de a mai tolera lipsa somnului. Dar ceva îmi spune că nu ar fi doar asta. Simt că are legătură și cu zbuciumul anilor în care trăim. Valoric societatea se clatină, se îndoiește, se macină. Oamenii sunt bulversați, au nevoie să se retragă tot mai des în culcuș pentru a se întreba, a se calma, a se odihni, atât fizic, cât și mental. Apoi dezvoltarea tehnologiei facilitează desfășurarea interacțiunilor în mediul virtual. E călduț, în general neconflictual căci nu prea te mai ia gura pe dinainte, nu mai pierzi vremea cu îmbrăcatul, pieptănatul, aranjatul, drumul până acolo și înapoi. Doar închizi ecranul și te culci.

 

De fapt, tot ce se întâmplă în jurul nostru, ne alterează capacitatea de a iubi și de a dărui. Dependența de rutină nu e decât un efect. Până la urmă, a petrece timp cu un prieten înseamnă că îl iubești așa cum e, că îi dăruiești din timpul tău, iar tu primești drept cadou timpul lui. Mai înseamnă că ai de dat ceva pozitiv din tine care poate să îi fie sursă de inspirație și energie, că există activități în comun pe care vă place să le faceți. În plus, e musai ca tu personal să fii în armonie cu tine însăți și cu alegerile tale, să nu percepi întâlnirea cu un prieten ca o sursă de dezechilibru, de influențe negative. Știu, e o diferență de la cer la pământ între disperarea după program de care suferim în prezent și dorința perpetuă din tinerețe de a sparge prin orice mijloace rutina. Probabil că ar trebui să reînvățăm de la copilul și adolescentul din noi cum să iubim și cum să ne bucurăm de fiecare moment care alcătuiește viața noastră.