Posts Tagged ‘incendiu colectiv bucuresti’

Noaptea de Revelion, 2000-2001. Volendam, un sat pitoresc la nord de Amsterdam. În cafeneaua De Hemel, în jur de 300 de tineri serbau trecerea dintre ani. La scurt timp după miezul nopții, un pachet de artificii a fost aprins, imediat decorațiile de Crăciun care atârnau din tavan au luat foc, provocând un incendiu de scurtă durată, dar intens. Ieșirile de urgență ale cafenelei nu au fost suficiente pentru a evacua la timp mulțimea intrată în panică.

Allerzielen_All_Soul's_Day

Premise și desfășurare

Deși cafeneaua nu îndeplinea toate condițiile de funcționare – prea mulți clienți înăuntru, prea puține ieșiri de urgență, prea puține extinctoare – primăria permitea tacit aceste nereguli, la fel și comunitatea, pe motiv că proprietarul era un om de afaceri extrem de muncitor, la fel ca alți proprietari de baruri din portul Volendam. În noaptea de Revelion, peste 300 de tineri se aflau în cafenea, de 3 ori mai mult decât era autorizat. Mulți erau mai tineri de 16 ani, deși conform legii nu aveau voie, dar barmanii închideau ochii pentru că practic toți se cunoșteau.

Nimeni nu s-a gândit că ar fi vreun pericol în aprinderea unor nevinovate artificii clasice, acele bețe cu care ne împodobim uneori pomul de Crăciun. La ora 00:30, unul dintre tineri aprinde un pachet întreg. Speriat de flacăra puternică, îndreaptă torța spre tavan. Imediat, decorațiile de Crăciun, formate printre altele din crengi uscate de brad, iau foc. Incendiul ia proporții alimentat de ventilatoarele instalate în tavan. În mai puțin de 1 minut, întregul tavan este în flăcări. Temperatura în cafenea crește brusc la 400 grade, în unele locuri până la 900 grade. Bucăți din tavan în flăcări cad pe oameni. Toată lumea încearcă să iasă, dar ușile sunt blocate cu oameni. Unele ieșiri nu se deschid.

Se creează panică mare. Căldura extremă, lipsa oxigenului și mulțimea care se calcă în picioare fac evadarea imposibilă. Din fericire, cineva din afară se cațără până la ferestrele cafenelei și le sparge, ajutând în felul acesta oamenii prinși înăuntru cu oxigen și aer rece. Totul era deja în flăcări astfel încât spargerea ferestrelor nu a cauzat extinderea incendiului. În câteva minute, peste 200 de oameni sunt răniți, 10 atât de grav încât mai târziu mor din cauza rănilor. Patru tineri mor pe loc.

Reacția autorităților

La 00:38, serviciul de ambulanțe primește primul apel. Un minut mai târziu sunt anunțați pompierii, prima mașină ajungând la locul accidentului la ora 00:46. Spre surpriza lor, nu văd niciun foc, doar o mare panică și foarte mulți oameni arși umblând haotic. Imediat pompierii alertează înapoi Centrul de Ambulanțe, dar pentru nimeni nu este încă clar că au de-a face cu un dezastru. Pompierii locali nu sunt antrenați pentru situații atât de complexe, ei încearcă tot posibilul pentru a scoate victimele din bar. Abia în jurul orei 1:00, se etichetează situația ca fiind un dezastru și se activează mecanismele aferente. Prima echipa medicală specializată în astfel de tragedii ajunge la locul faptei la ora 1:50. Niciuna din persoanele cât de cât specializate nu a reușit sa gestioneze rapid haosul astfel încât abia în jurul orei 1:20 poliția a evacuat zona din jurul barului, plină de părinți disperați care își căutau copiii. Situația nu este încă sub control, cei mai mulți răniți fiind aduși la spital cu mașini personale. La 2:45 ajunge a doua echipă medicală specializată. Din acel moment, asistența medicală este bine organizată, dar situația este încă haotică. În total, la locul scenei au ajuns 70 de ambulanțe care au făcut împreună 100 de drumuri la spitalele din apropiere. Acestea au tratat mai mult de 200 de răniți.

Asistența medicală

La ora 3:42 s-au stabilit oficial 4 morți. Doar în cursul zilei de 1 ianuarie s-a organizat la primărie un soi de celulă de criză care să se ocupe de toate activitățile următoare. În prima săptămână au decedat încă 6 tineri din cauza arsurilor grave și încă 90 erau tratați în spitale din Olanda, Belgia și Germania. Combinația între arsuri pe o suprafață mare a corpului și arsuri ale căilor respiratorii a cauzat ulterior moartea altor 3 tineri. Ultima victimă a decedat în vara lui 2001 ca urmare a unei complicații, ea contactând o bacterie în spitalul din Belgia și, o dată întoarsă în Olanda, tratarea unei infecții de valvă s-a blocat în birocrație.

A durat mai mult de 4 ore până când ultima victimă a fost preluată de la locul accidentului. Mulți răniți au fost duși inițial în casele oamenilor din imediata apropiere și au așteptat în dușuri sau căzi să fie preluați de ambulanțe. Datorită specificului îngrijirii pacienților cu arsuri, a durat mai mult de 24 ore până când toți răniții au fost instalați în locurile potrivite.

Majoritatea victimelor au fost îngrijite în cele 3 centre de arși existente în Olanda: Beverwijk, Rotterdam și Groningen. Din cauza numărului mare de pacienți s-a apelat și la centre specializate din Belgia și Germania. În Volendam a fost creată temporar o policlinică ce s-a îngrijit de bolnavi după externarea lor din spitale. În afară de cei 9 tineri care au decedat în săptămănile de după incendiu, dintre cei în stare critică și gravă, mulți au rămas cu urmări pe viață: pierderea vederii, a degetelor, a mâinilor, urme grave pe față și corp, traume psihice majore.

Conform rapoartelor oficiale, după bâjbâiala din primele ore, spitalele s-au mobilizat exemplar în vederea tratării răniților și asigurării unei asistențe de specialitate rudelor acestora. Suportul psihologic a fost la înălțime, însoțitorii victimelor primind tot ce era necesar într-o astfel de situație.

Urmări și lecții

Concluzia unei investigații TNO (organizație olandeză non-profit având ca obiect de activitate cercetarea științifică aplicată) pare un pic ironică, arătându-se că până la urmă a fost mai bine că erau puține uși și ferestrele nu s-au deschis imediat altfel aerul creat ar fi provocat și mai multe victime.

Proprietarul cafenelei a fost condamnat în 2003 la 12 luni închisoare cu suspendare și 240 ore de muncă în folosul comunității.

Aruncând o privire în urmă, devine clar că o mulțime de lecții pot fi învățate. Legile și regulile existau, însă aplicarea lor a lăsat de dorit. Într-un spațiu atât de mic, dotat doar cu câteva ieșiri de urgență, nu poți permite unui număr mare de persoane să intre. Se impune, de altfel, respectarea strictă a legii atunci când vine vorba de vârsta persoanelor care consumă băuturi alcoolice.

Primăria din Volendam a practicat filozofia „lasă-mă să te las” în ceea ce privește controlul barurilor din oraș. Nimeni nu s-a gândit la consecințe, preferându-se aplicarea regulilor nescrise ale ospitalității și nu litera legii. De asemenea, planul municipal de acțiuni în cazul unor dezastre era învechit și nimeni nu știa care este exact scopul unui astfel de plan. Primarul însuși a rămas blocat în haosul creat după tragedie, nemaifiind în stare să conducă operațiunile de salvare. Nici el, nici comandantul pompierilor nu au fost conștienți de magnitudinea dezastrului până când toate victimele nu au fost scoase din incintă astfel încât nu s-a declarat imediat stare de urgență. Chiar și după ce starea de urgență a fost declarată, procesul a fost foarte prost coordonat, victimele nu au fost bine înregistrate, identificarea și colectarea lor fiind făcute de amatori, totul lăsând urme greu de șters în memoria rudelor victimelor. În final, primarul și un consilier municipal au demisionat după gravele concluzii extrase privind politica municipalității.

Astăzi

La 15 ani după incendiu, se pare că majoritatea victimelor au reușit să-și refacă viața. Din cauza rănilor grave, ei sunt marcați pe viață, dar și-au găsit un loc în societate. Un exemplu în acest sens este unul din barmanii localului, Rene Schipper, care a rămas ultimul în cafenea, suferind arsuri grave ale feței și ale corpului. Procesul de vindecare a fost lung și chinuitor, dar acum el poate fi declarat vindecat și fără traume psihice majore.

De atunci, au fost alocate mai multe fonduri pentru managementul dezastrelor, se lucrează la proceduri de management al riscurilor, controalele sunt la zi. Istoria ne arată însă că totul se uită după o vreme până la următorul dezastru.

Surse:

https://nl.wikipedia.org

http://www.zero-meridean.nl

http://www.nazorgvolendam.nl

http://medischcontact.artsennet.nl

http://www.comenius-college.nl

http://www.npogezond.nl/tv-uitzending

http://www.wcs.nl/wondwiki

Când s-a ițit dintre neuroni gândul de a scrie un text corelat cu nenorocirea de săptămâna trecută, m-am simțit brusc rușinată de mine însămi. Am eu oare căderea să înșirui acum cuvinte? Poate trage cineva vreun folos din expunerea propriilor mele învățaminte? Nu este cumva o dovadă de egoism să populez și eu spațiul online în aceste momente?

Nu am un răspuns fără echivoc la aceste întrebări. Am ales totuși să mă confesez într-un fel, aici și acum.

Nu știu de ce nu am asimilat la fel celelalte drame care au lovit România în ultimii ani. Accidentul din Muntenegru, incendiul de la maternitatea Giulești, explozia de la Mihăilești. Poate a fost instinct de conservare, poate nu m-am regăsit, dacă se poate folosi acest verb, în tragediile respective. Nu îmi este clar. Ceea ce este evident e că incendiul din clubul Colectiv m-a scos din ale mele. Nu complet, nu are rost să bravez aici aiurea. Mi-am văzut în continuare de viața mea, m-am urcat într-un avion, mi-am dus copilul la școală, am râs împreună, am pregătit cina. Însă simt din toată ființa că nu pot lăsa să treacă acest eveniment fără a contribui cumva printr-o schimbare personală. Cu efecte publice și individuale.

fire

„Să nu uiți, Darie!” Îmi tot repet cuvintele acestea pentru că mi-e frică că totuși voi uita, așa cum am uitat multe alte lucruri importante de-a lungul anilor. M-au inspirat pe moment, dar ulterior s-au pierdut în graba de a exista. S-au risipit printre micile mele drame de budoar. S-au evaporat, le-am uitat.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este lipsa de semnificație a nemulțumirilor mele de zi cu zi. Cele pe care, din lipsă de altceva, le umflu singură și le transform în baloane care se învârt bezmetice în jurul meu până explodează și dispar de la sine. Pentru că le dau voie să existe, devin oarbă când e vorba de esențial și îmi transform existența în ceva și mai mărunt decât ar trebui să fie. Îmi pierd timpul și energia cu aceste dramolete, în loc să pun umărul la ceva mai mare. Aleg conștient să mă risipesc în loc să folosesc concret iubirea și binele cu care am fost înzestrată de la naștere. Mă zbat zilnic în anonimatul angoaselor mele în loc să sparg bula în care m-am ascuns și să populez prin acțiuni concrete spațiul din jurul meu. Să fac și eu o faptă bună, să îmi aduc contribuția, să ajut, să ma zbat pentru ceva concret. Nu poți căuta până la moarte scopul vieții când el e acolo la îndemână doar să ai bunul simț să deschizi o dată larg ochii.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este răul pe care îl generez când aleg să ignor neregulile din jurul meu. Oriunde aș locui pe lumea asta. Fie România, fie altă țară. Din comoditate, lene sau frică, să mă fac că nu văd atunci când un om este jignit sau chiar lovit pe stradă. Să nu mă opresc din alergăturile mele cotidiene pentru a ajuta o persoană în nevoie pentru că o va face altcineva. Să intru în față la o policlinică sau spital de stat din România pentru că eu am venit cu pile și timpul meu e mai important decât al celorlalți. Să depășesc coloana de mașini de la semafor, contribuind astfel la îngreunarea traficului, doar pentru că altfel voi întârzia la o întâlnire importantă. Pot să continui cu astfel de exemple pe încă două pagini. Lucruri pe care le-am făcut până acum argumentându-mi că nu pot eu schimba lumea. Că aleg să nu fiu eu vreun Don Quijote, adică, pe românește, să nu fiu eu cea mai fraieră din parcare. Și cu ce m-am ales până la urmă? Cu un loc bun de parcare, dar cu un acut sentiment de singurătate și zădărnicie.

Dacă mă raportez la familiile celor care au murit sau la cei care suferă în spitale, vorbele mele sunt mărunte și egoiste. Dacă mă raportez la viața mea de până acum, cuvintele de mai sus devin importante și aș vrea să nu le uit vreodată.

Să nu uiți, Darie!