Posts Tagged ‘Fericire’

Când eram eu tânără și începusem a lectura lucruri serioase, majoritatea personajelor din cărțile mele favorite sufereau de mama focului sau, după caz, atingeau stelele cu fruntea de atâta fericire. Calea de mijloc era pentru amărâți sau pentru activități de rutină.

În scrierile lui Eliade, de exemplu, se suferea la greu. Tinerii din Huliganii, Eliade distrus după iubita lui Maitreyi, Ștefan în Noapte de Sânziene înghesuit între familie și iubirea ce o purta Ilenei și exemplele pot continua. Apoi erau marii suferinzi ai literaturii, poetul Bacovia și filozoful Cioran. Mai venea și Goethe cu Suferințele tânărului Werther să ne explice cum te poate chinui până la tortură prima dragoste. Aproape tot ce citeam îmi prezenta un model de viață în care suferința și bucuria extremă erau la ordinea zilei. Astfel încât, firesc, mai ales că se potrivea de minune cu felul meu de a fi, mi-am trăit tinerețile suferind câinește sau mutând munții din loc de atâta fericire. Stările intermediare mă plictiseau teribil, nefiind în ochii mei decât atributele unei vieți mediocre.

statue_winter_frost

De acu’ câțiva ani, de când dezvoltarea personală a invadat România, internetul, rețelele sociale, laolaltă cu maratoane și semi-maratoane, m-am trezit cu sus-numitul model dat peste cap. La schimbarea asta de paradigmă a contribuit și căderea în perimat a modelului ortodox, fiind înlocuit în anumite cercuri de curentul new-age cu împrumuturi masive din religiile orientului îndepărtat. Toate spun că suferința e o alegere personală, invitându-te la moderație în trăiri în vederea atingerii păcii interioare. Extremele nu sunt bune, ba chiar sunt dăunătoare, fă tu bine omule și imprimă vieții tale zilnice o stare zen care să te însoțească de la trezire până la culcare. Toată filozofia mea de viață a fost dată instant peste cap, lăsându-mă cu metafizicul: eu ce mă fac acum?

Peste toate acestea, m-a pus diavolul să mă mut în Olanda, unde oamenii sunt raționali, eficienți, plini de gândire pozitivă, trăind o viață liniară în care nu există probleme, ci doar soluții la situații dificile, iar spleenul bacovian le este mai străin decât aselenizarea. Timpul liber se planifică temeinic, fiind umplut cu activități, ca nu cumva, din lipsă de ocupație, să li se insinueze șarpele îndoielii în suflet și să le vuiască creierul de întrebări existențiale. Par eu delicat ironică acum, dar mai mult sunt autoironică ca să camuflez sub vorbe îndoiala ce mă însoțește mai mereu zilele acestea.

Doamne, ce versuri sublime scriam eu în tinerețea mea când sufletul îmi era străbătut de cuțitele suferinței! Creativitatea creștea exponențial pe măsură ce inima mea dobândea mai multe răni. Astăzi, exteriorul meu îmi indică ca și cale de urmat doar pace, echilibru, viață conștientă, rațiune. Ce mă fac eu cu tristețile mele creatoare? Pe vremuri mă mândream cu ele, acum pare-mi-se că ar cam trebui să-mi fie rușine cu ele. Nu sunt decât un mănunchi de energie negativă de care lumea fuge ca de dracu’. Cum zicea un amic de pe aici: voi, est-europenii, vă plângeți cam mult! Nu că n-ar avea omul dreptate. Doar că eu am crezut atâta timp că de aici ies marile realizări ale vieții

În vremuri de mult apuse credeam cu ardoare că fericirea trebuie să fie o treabă tare metafizică. Cu capul împuiat de Eliade, mă visam pe undeva prin India, delectându-mă cu experiențe pur spirituale, de factură budisto-hindusă. Fericirea zăcea într-o lume superioară, fantastică, fără nicio legătură cu viața mea de zi cu zi.

Acum, fie m-am banalizat, fie m-am înțelepțit, clar este că am scos sensul de ideal din cuvântul fericire și m-am pus pe treabă. Am încetat să mai caut fericirea și am început să fiu fericită. Aproape că îmi vine să scriu că fericirea vine din lucruri simple, așa cum ați mai auzit-o de milioane de ori, dar până să vină de acolo, este necesar să se schimbe ceva în tine, în felul în care privești lumea, în toată multitudinea de concepții și idei care îți trec prin cap. Altfel ea nu intră, stă undeva în preajma ta, așteptând cuminte să te debarasezi de toate tâmpeniile și să fie poftită înăuntru.

Când sunt fericită, îmi vine să tac. Deși în mod normal sunt destul de vorbăreață, în acele momente nu mai am cuvinte în dicționarul interior. Nu mai am nimic de spus, nimic de demonstrat, nimic de susținut. Nu am niciun fel de dialog interior care se cere a fi destăinuit. Nu am întrebări și nici răspunsuri. Toate eventualele frustrări dorm adânc în sertărașe, de parcă nici nu ar exista. Aș putea doar să spun că sunt fericită, dar mi se pare atât de banal, atât de evident, că prefer să tac.

Când sunt fericită, mă simt liberă. În primul rând, eliberată de orice soi de constrângere ce vine din afară. E o zi caniculară de vară? Atunci vreau să mă îmbrac doar cu o rochiță vaporoasă, pe care aproape nu o simt pe piele. Diverse accesorii din mătase și dantelă devin inutile. Orice corecție pe care în mod normal o aduc corpului meu ieșit din prima tinerețe devine inutilă. Orice cod social în materie de îmbrăcăminte nu mai are nicio importanță. E o zi frumoasă de vară și sunt în preajma mării sau a unui lac? Atunci vreau să mă scald goală. Eliberată de orice elastice și orice materiale care strâng, care limitează mișcările. Iar atunci când mă întind leneșă și mă las răsfățată de soare, nu vreau să simt nimic îmbibat de apă pe piele. Nu vreau să interpun nimic între mine și căldură. În acele momente, puțin îmi pasă de toate cancerele din lume. Aș da orice pentru senzația aceea de totală libertate. Soarele e sus pe cer și eu mă plimb pe un gazon frumos amenajat? Eticheta spune să fiu încălțată? Puțin îmi pasă. Nu vreau decât să arunc repede sandalele din picioare și să îmi afund tălpile în răcoarea vindecătoare a ierbii.

ltby_5696x5696

Apoi mă simt eliberată de orice soi de constrângere ce vine din interior. Convingeri adânc înrădăcinate care îmi spun să mă comport într-un anume fel, se evaporă. Între mine și propria mea constiință se deschide o autostradă necirculată și fără taxe de pod. Ambiții, obiective, sarcini, se retrag într-o zonă a creierului despre care nici nu știu că există. Orice proiecție în viitor dispare, tot ce îmi doresc se află deja acum și aici. Orice ființă de pe lumea aceasta, altădată purtătoare a propriei mele fericiri, se contopește perfect cu mine însămi, fără să mai simt că ar exista de fapt.

Când sunt fericită, mă simt îngăduitoare cu cei din jur. Culoarul empatiei este golit de orice depuneri ca o venă de copil, încă nealterată de grăsimi, alcool, tutun sau alte excese. Sunt perfect conștientă de ceea ce simt ceilalți, de supărările lor pe care îmi vine să le aplanez cu starea mea de fericire. Să o las să se scurgă spre ei printr-un zâmbet larg. Însă adulții se lasă greu înduplecați când ceva nori le întunecă existența. Și au tendința să trimită din norii lor ceva fulgere și tunete înspre seninul tău.

Iar eu, atunci când sunt fericită, îmi doresc foarte mult să îmi prelungesc starea de fericire. Dovadă că sunt departe de a fi zen, dacă insiști să vii cu ploaie în frumoasa mea zi de vară, nu vreau decât să împrumut o baghetă magică și să te transform în broască. Nu, de fapt să te fac să dispari de pe fața pământului. Când o să devin specialistă în fericire, voi avea propria mea baghetă magică, nu va trebui să o mai împrumut. Iar cu această baghetă, foarte discret, fără să simtă nimeni, nici măcar eu, voi reuși să topesc norii celorlalți din calea fericirii mele. O să-i văd, dar nu o să-i mai simt. O să aud cuvintele otrăvitoare, dar nu o să le mai pot traduce. Linia corpului va deveni cetate, iar eu singura castelană în lăcașul fericirii, aproape, dar totuși departe de armatele cotropitoare.

Imposibila fericire?

Posted: 11 Decembrie 2013 in CONFESIUNI
Etichete:, , , ,

Pentru mine fericirea este o stare de bine care ramane si a doua zi. Zambetele care dispar o data cu apusul soarelui le-am denumit intotdeauna bucurii. Si am avut parte de ele din belsug. O zi frumoasa de primavara, o sueta reusita cu vreo prietena buna, o carte producatoare de revelatii, un film incantator, jocul leilor de mare si cate si mai cate.

Dar in viata nu ni se intampla doar bucurii. Ne confruntam si cu momente banale, cu rutina, cu insatisfactii, cu mici drame. Intrebarea care se pune este cum putem experimenta aceste momente fara a cadea totalmente intr-o stare de nefericire? Cum putem sa le acceptam ca necesare si normale, ba mai mult chiar purtatoare de sens? Cum am putea sa le tragem cu ochiul si sa le zambim intelept?

Probabil ca tocmai de intelepciune ai nevoie. Intelepciune care iti sopteste dupa caz: experimentezi o clipa banala? arunc-o cat colo si apuca-te de ceva interesant pentru tine; te innebuneste rutina? daca esti in stare, accept-o cat de cat, caci viata nu inseamna doar escaladari de Everest. nu poti? abandoneaza activitatea rutinanta si arunca-te in valtoarea unei aventuri; ai o insatisfactie fizica? esti racit cobza? lasa-te racit si dormi 2 zile. nu iti place? ridica-te din pat, scutura-te de boala si fa ce iti place; te-ai certat cu partenerul? plangi? suferi? fa o plimbare, epuizeaza lacrimile, gandeste, analizeaza un pic, comunica apoi ce simti si ce gandesti.

Tot pentru mine fericirea se materializeaza prin indeplinirea viselor. Adica esti fericit atunci cand ai bifat tot ce iti doreai si nu ti-a mai ramas decat sa vietuiesti cu zambetul pe buze. Obligatoriu toate punctele. Caci, daca a ramas doar unul nebifat, el va fi o sursa constanta de nefericire. Dar oare daca vom reusi vreodata sa ne implinim toate dorintele, nu cumva in acelasi moment vom crea automat nevoi noi, bineinteles inca neindeplinite? Sau poate avem inclinatie spre nefericire si ne sabotam singuri confectionand vise un pic cam nerealizabile?

Sunt aproape convinsa ca avem in noi o masina creatoare de scopuri. Sau de rasucire a lor.

„Nu citesc pentru ca nu am timp. Muncesc mult. Din varii motive, ma opresc din munca. Am timp. Nu citesc pentru ca sunt in depresie. Deoarece nu am loc de munca.”

„Cunosc un cuplu care ani de zile s-a strofocat sa produca un copil. Minunea s-a intamplat si copilasul a venit. Dupa un timp, i-am auzit plangandu-se ca e greu si parca era mai fain inainte.”

„Imi doresc enorm o casa. Cu curte. Si cu gratar. Sa vina prietenii cu duiumul. Fac un credit baban. Ma apuc de construit. Trece un an. Termin casa. Ma instalez. Ma obisnuiesc. Si apoi vreau sa plec in concediu. Dar nu sunt bani. Ii dau la banca in fiecare luna. Incep sa ma plang in stanga si in dreapta. Ca nu imi permit un concediu.”

Concluzia fireasca este ca suntem liberi sa fim fericiti sau nefericiti. Fericirea nu este decat o alegere. O alegere zilnica. Tu ce alegi astazi?