Posts Tagged ‘Dezvoltare personala’

Când eram eu tânără și începusem a lectura lucruri serioase, majoritatea personajelor din cărțile mele favorite sufereau de mama focului sau, după caz, atingeau stelele cu fruntea de atâta fericire. Calea de mijloc era pentru amărâți sau pentru activități de rutină.

În scrierile lui Eliade, de exemplu, se suferea la greu. Tinerii din Huliganii, Eliade distrus după iubita lui Maitreyi, Ștefan în Noapte de Sânziene înghesuit între familie și iubirea ce o purta Ilenei și exemplele pot continua. Apoi erau marii suferinzi ai literaturii, poetul Bacovia și filozoful Cioran. Mai venea și Goethe cu Suferințele tânărului Werther să ne explice cum te poate chinui până la tortură prima dragoste. Aproape tot ce citeam îmi prezenta un model de viață în care suferința și bucuria extremă erau la ordinea zilei. Astfel încât, firesc, mai ales că se potrivea de minune cu felul meu de a fi, mi-am trăit tinerețile suferind câinește sau mutând munții din loc de atâta fericire. Stările intermediare mă plictiseau teribil, nefiind în ochii mei decât atributele unei vieți mediocre.

statue_winter_frost

De acu’ câțiva ani, de când dezvoltarea personală a invadat România, internetul, rețelele sociale, laolaltă cu maratoane și semi-maratoane, m-am trezit cu sus-numitul model dat peste cap. La schimbarea asta de paradigmă a contribuit și căderea în perimat a modelului ortodox, fiind înlocuit în anumite cercuri de curentul new-age cu împrumuturi masive din religiile orientului îndepărtat. Toate spun că suferința e o alegere personală, invitându-te la moderație în trăiri în vederea atingerii păcii interioare. Extremele nu sunt bune, ba chiar sunt dăunătoare, fă tu bine omule și imprimă vieții tale zilnice o stare zen care să te însoțească de la trezire până la culcare. Toată filozofia mea de viață a fost dată instant peste cap, lăsându-mă cu metafizicul: eu ce mă fac acum?

Peste toate acestea, m-a pus diavolul să mă mut în Olanda, unde oamenii sunt raționali, eficienți, plini de gândire pozitivă, trăind o viață liniară în care nu există probleme, ci doar soluții la situații dificile, iar spleenul bacovian le este mai străin decât aselenizarea. Timpul liber se planifică temeinic, fiind umplut cu activități, ca nu cumva, din lipsă de ocupație, să li se insinueze șarpele îndoielii în suflet și să le vuiască creierul de întrebări existențiale. Par eu delicat ironică acum, dar mai mult sunt autoironică ca să camuflez sub vorbe îndoiala ce mă însoțește mai mereu zilele acestea.

Doamne, ce versuri sublime scriam eu în tinerețea mea când sufletul îmi era străbătut de cuțitele suferinței! Creativitatea creștea exponențial pe măsură ce inima mea dobândea mai multe răni. Astăzi, exteriorul meu îmi indică ca și cale de urmat doar pace, echilibru, viață conștientă, rațiune. Ce mă fac eu cu tristețile mele creatoare? Pe vremuri mă mândream cu ele, acum pare-mi-se că ar cam trebui să-mi fie rușine cu ele. Nu sunt decât un mănunchi de energie negativă de care lumea fuge ca de dracu’. Cum zicea un amic de pe aici: voi, est-europenii, vă plângeți cam mult! Nu că n-ar avea omul dreptate. Doar că eu am crezut atâta timp că de aici ies marile realizări ale vieții

Încă de pe vremea lui Titu Maiorescu, noi românii ne ocupăm cu obstinație de împrumuturile „formelor fără fond”. Toate etapele străbătute deja de frații noștri aflați colea mai la vest, indiferent că ni se potrivesc sau nu, indiferent cât de găunoase s-au dovedit, ne apucăm și noi viteji să le străbatem. Așa stă treaba și cu acest individualism, concept cu care cochetează tot mai multă populație urbană din spațiul carpato-danubiano-pontic. Citez de pe http://www.colaps.ro: „Trăim în lumea în care Eu se scrie cu literă mare mereu. Am fost învățați să fim mândri, preocupați de noi și numai de noi, să investim în noi, să facem ceva pentru noi, să ne răsfățăm, să ne facem pofta, să avem dreptatea noastră, adevărul nostru.”

Cei mai mulți oameni pe care îi cunosc și-au început inițierea în tainele individualismului din repetatele dezamăgiri în relațiile interumane. În aceste momente de disperare, din spațiul public au fost invadați de mesaje de genul: „ne naștem singuri și murim singuri”sau „persoana care nu te va părăsi niciodată ești tu însuți”. Nu neg adevărul din spatele acestor vorbe care sunt până la urmă niște truisme. Important este ce faci cu ele: le interiorizezi prin asumarea responsabilității asupra propriei vieți sau le transformi în religie și nu mai vezi nimic în afara lor?

 two_girl_friends

Individualistul este ipocrit. Pe de o parte spune că nu are nevoie de nimeni, pe de altă parte alege să trăiască printre oameni. Întovărășirea devine un soi de „hai să ne folosim unii de alții atunci când nu e cazul să fim singuri”, cum ar fi concediile sau alte excursii. În restul anului, suntem ocupați cu viețile noastre, preferând să ne retragem într-un soi de autism social, din care ieșim doar atunci când vrem noi, în niciun caz atunci când vor alții.

Un caz aparte îl constituie femeia individualistă. Nici nu e greu de identificat cauza pentru care tot mai multe femei ale zilelor noastre se închină propriei persoane și nu unor religii care le-a spus negru pe alb de secole că sunt inferioare bărbatului. Sătule până la implozie de a avea grijă în primul rând de ceilalți, fiindu-le în sfârșit recunoscute drepturile egale în societate, având posibilitatea de a se întreține singure, i-au pus în plan secund pe cei din jur și s-au specializat în întreținere facială și corporală, dezvoltare personală, shopping și altele asemănătoare. Până aici numai de bine. Egocentrismul bate la ușa femeii atunci când își umple viața doar cu genul acesta de activități. Serile se întind în pat mulțumite de sine pentru că a mai trecut o zi în care nu s-au neglijat deloc, pielea le e moale și frumos mirositoare, părul se întinde pe pernă impecabil coafat, emoțiile stau așezate cumințele în piept ca urmare a unei ședințe de terapie sau a unui curs de iubire de sine, sunt împăcate că au bifat și toate cerculețele la capitolul datoria față de copii, soț sau ce aveau prin ogradă. Restul lumii sau semenii, cum s-or numi ei, să le mai scutească. În 24 de ore cât are o zi nu mai sunt minute și pentru ei.

Pentru mine, partea pozitivă a individualismului este libertatea de a mă cunoaște, de a mă înțelege la nivel profund, de a extrage din aceasta menirea mea pe planeta Pământ și de a întreprinde ce e de întreprins pentru a duce o viață împlinită. Toată această poveste nu exclude apartenența mea la comunitate, clasă socială sau națiune, oricum vrem să îi spunem. Faptul că îmi iau pe umeri cu curaj responsabilitatea propriilor decizii și a acțiunilor aferente, nu înseamnă că sunt atât de întoarsă spre mine însămi încât nu îl mai văd pe cel de lângă mine. Din momentul în care închid ușa casei mele sunt un „animal social”, nu am nicio scuză dacă trec nepăsătoare pe lângă o dramă, niște lacrimi sau un strigăt de disperare. Am auzit argumente de genul: „sunt atât de obosit încât nici nu mai văd sau aud lumea din jur”. Desigur, ni se poate întâmpla fiecăruia dintre noi să avem astfel de zile. Egocentrismul începe atunci când ai doar astfel de zile. Nu văd, nu aud, sunt concentrat să îmi ating scopurile, să mă întrețin, sunt corect cu societatea din care provin pentru că plătesc dările necesare, nu cer nimănui nimic, sunt perfect capabil să am grijă de mine.

Nu cred în individualism. Cred că viitorul se sprijină pe umanism și comunitate. Nu cred în orbire și surzenie. Cred în a fi treaz și prezent în mediul în care alegi să trăiești. Nu cred în Eu cu literă mare. Cred în Eu, responsabil pentru propria viață și în Noi, legați prin firele nevăzute ale empatiei și întrajutorării.

Notă: A se lectura individualism mai puțin în sensul de ideologie (vezi definiția data de Wikipedia http://en.wikipedia.org/wiki/Individualism) și mai mult în sensul dat de DEX (http://dexonline.ro/definitie/individualism).

Viata nu este plictisitoare. Din exterior vin spre noi o multitudine de lucruri noi. Se mai deschide un magazin, se mai naste un copil, o pseudo-vedeta se mai da in stamba la televizor. Ba o Rosioara, ba un Chevron, ba vine craciunul, ba vine pastele. Nu ai vreme de plictis. Daca Bacovia se nastea in aceste vremuri, zau ca nu mai scria despre spleen si alti frati de-ai lui, ci, toata ziulica, isi plimba melancolia incolo si incoace prin meandrele concretului.

Exteriorul ca exteriorul, dar nici interiorul nu se lasa mai prejos. Trec anii si declari ca rutina te innebuneste, dar la o privire mai atenta descoperi cum ti s-au mai schimbat convingerile si placerile.

Acum 10 ani, de cate ori auzeam de cineva care citeste carti de dezvoltare personala sau spirituala, mi se facea o mila cumplita, ma intorceam cu spatele si imi faceam repede o cruce. Piei Satana americana din preajma mea, cu cartile tale ridicole despre regasire de sine, stima de sine, iubire de sine si alte aberatii. Nici o secunda nu mi-a trecut prin minte sa rasfoiesc o astfel de scriitura, aveam parerea deja formata numai si numai din pozele de pe coperta si reactiile mele la vederea lor. Nici un minut nu m-am gandit ca poate si in aceasta categorie exista carti mai bune si carti mai putin bune, pur si simplu, din instinct, le-am aplicat o stampila mare de gunoi literar si cu asta basta. In ultimul an, din motive de oboseala existentiala, aleator si timid, am inceput sa imi plimb degetele si ochii prin astfel de carti. Si am descoperit concepte noi si interesante, hrana pentru suflet , experiente de viata si cate si mai cate. In periplul meu am dat si peste prostioarele de care mi-era teama, m-am amuzat copios citind vreo cateva pagini si apoi le-am pus deoparte in sacosa pentru reciclare. Nu am ajuns inca la cartile de genul „cum sa faci primul milion de dolari” pentru ca imi starnesc rasul din start si pentru ca nu as sti ce sa fac cu milionul asta in cazul in care chiar mi-as atinge tinta. Cand ma uit in urma, zambesc intelept spre omul de acum 10 ani care era atat de vehement in a nu pune mana pe o astfel de otrava spirituala.

Tot asa cu consumatorii de ceai. Intalneam oameni care imi spuneau ca gasesc o mare placere in a bea ceai, cu tot felul de arome exotice si nume ciudate. Si il savurau asa toata ziulica, neindulcit, fara nici un motiv aparent. Pentru ca in mintea mea iti trebuia un motiv pentru a bea ceai. Adica trebuia sa fii racit cobza sau sa te apuce o pantecaraie sora cu moartea. Si atunci consumai obligatoriu plante locale, un tei, o sunatoare, o menta, totul indulcit cu miere din abundenta si ornat cu feliute de lamaie. Cum altfel puteai trece o asa licoare prin tubul digestiv? Acum sunt o mare bautoare de ceai. Am chiar unul preferat, verde cu iasomie. Iar daca imi pui miere si lamaie in el consider ca ma jignesti si il arunc cat colo. Cum am ajuns aici? Pur si simplu am incercat si am descoperit ca imi place. Amuzant, nu-i asa?

La fel in legatura cu culcatul devreme. Sa zicem pe la ora 10 seara. Vai ce dispret aveam pentru un astfel de obicei. Ma rog, daca oboseala ma ucidea pe canapea in fata unui film captivant tocmai cand ceasul se rasucea spre ora 22:00, era doar o coincidenta si un accident, in nici un caz decizia mea in cunostinta de cauza. Adica cum? Sa decid singura sa ma intind in patul din dormitor la incredibila ora 22:00 cu gandul ticalos de a adormi? Doar pentru ca sunt obosita? Era sub demnitatea mea. Ce imi mai place acum sa ma cuibaresc  sub pilota la ore de-astea fantastice, sa zicem 10 seara, cu exact scopul de a trage un pui de somn! Nu practic acest sport in fiecare seara, dar daca Mos Ene vine, il iau cuminte de manuta si ma duc cu el pe taramul viselor.

Inca un exemplu si ma opresc, caci sunt convinsa ca ati inteles mesajul. Mancatul regulat, asa precum copiii. Pe vremuri alegeam cu grija cu cine ma intovarasesc, astia care mancau regulat mi se pareau atat de plictisitori ca nu vroiam sa am de-a face cu asa persoane neinteresante. Cum adica? Sa nu stai tu nemancat toata ziulica, hranindu-te doar spiritual, completat cu cafele si tigari in exces? Si apoi seara, mort de obosit, sa te arunci barbar spre o portie mare de cartofi prajiti, home made, cu doua oua ochiuri, tronand deasupra, precum cireasa de pe tort? De vreo 3 ani incoace, motivata din exterior, m-am pus pe mese regulate. Toate problemele cronice pe care le aveam din cauza mancatului pe apucate au disparut peste noapte. Acum, daca nu servesc pranzul cand vine ora cu pricina, nu mai sunt buna de nimic. Si nici nu m-am transformat intr-un robotel cuminte. Sau cel putin asa imi place sa cred. Dar…never say never, poate peste cativa ani imi voi dori sa fiu tocmai un personaj cuminte. Ne auzim cu o noua analiza peste un deceniu!