Posts Tagged ‘Craciun’

            Vi se întâmplă și vouă ca pe măsură ce înaintați în viață (asta ca să folosesc un eufemism în locul severului îmbătrâniți) să vă schimbați convingerile? Mie da, cum nu, când până și imensul pământ nu stă degeaba, se tot învârte în jurul soarelui cât e ziua de lungă.

            Marea revelație m-a lovit în ultima mea vacanță de schi în Austria. Țin să precizez că nu sunt vreo schioare fanatică, ci una așa de vreo 10 zile pe an. Iar atunci mă limitez la câteva coborâri pe zi, presărate cu un pic de adrenalină și multă holbare la frumoasele creste. Este al treilea sezon consecutiv când de Crăciun în Austria nu ninge. Totul e verde de zici că acum apar ghioceii. Însă industria schiului nu își permite să stea degeaba la cheremul încălzirii globale. Se pompează bani mulți în crearea artificială a unui peisaj de basm, un basm modern în care din vârful muntelui se pogoară în vale fâșii de zăpadă, parcă trasate cu pensula de un copil la grădiniță. Nu faci treaba asta, auf wiedersehen turiști în sezonul următor. Pentru că, de când ne-am înmulțit ca iepurii și uităm să mai murim de vreo molimă sau bătrânețe, e bătaie mare pe resurse și tot omul își bucuiește vacanța de schi încă din timpul verii. Nu stă nimeni să aștepte prima ninsoare că rămâne de căruță. Îmi aduc aminte din tinerețea mea de schior începător în România când, dacă ningea suficient, schiam, dacă nu, chefuiam în pensiune sau rămâneam în București. Cum se zice, trăiam în armonie cu natura. Ce ne dădea ea, aia primeam. Și parcă în felul acesta, viața avea mai multă adâncime și mai multă frumusețe.

snowing

            Tot așa cu mâncarea. Ce delicioasă era prima salată preparată primăvara cu ridichi, ceapă și usturoi verde! După o iarnă plină de murături, cartofi și gemuri, o dată cu brândușele și primele frunze, burta mea primea niște crudități și se bucura copilărește. Acum o ținem tot anul în legume și fructe care au gust fabricat în laborator de niște bătrânei așa ca mine care au apucat prin tinerețe să îngurgiteze mâncare adevărată. De când m-a trăznit revelația asta, am grijă să cumpăr în majoritatea cazurilor produse conform ritmului firesc al naturii. Mă rog, mai întind mâna și după ceva delicatesuri de seră sau ce or fi că nu prea îmi plac extremele.

            Dar să mă întorc la schi. Ați priceput deja că aș prefera să ard pe rug toate mașinăriile de făcut zăpadă artificială și să schiem doar când vrea doamne-doamne. Poate în felul acesta aș scăpa de senzația de cantitate și aș primi în schimb niște calitate. În timp ce scriu despre zăpadă, îmi fug gândurile la niște efecte ale prosperității legate de vizitele la mare. Marea o asociam pe vremuri strict cu vara. Și doamne cum o mai căutam cu privirea din tren sau mașină după ce treceam de Constanța! Nu o să uit vreodată bucuria adâncă până la lacrimi când ochii mi se loveau brusc de primele valuri. Acest sentiment profund era posibil deoarece: 1) în restul sezoanelor nu își permitea nimeni să zboare spre țările calde, în afara cocorilor, 2) vizitele la Marea Neagră nu se obțineau așa facil ca astăzi pentru că apăreau piedici de sorginte financiară.

            Sufăr acut de idealizarea trecutului? Desigur. Dar mai mult decât atât, îmi doresc să trăim din nou în armonie cu natura, chiar și asta stricată tot de noi, nesătulii, în care vara îți faci sanie, iar iarna te cremuiești cu alifii contra pârjolirii pielii. În timp ce scriu aceste rânduri, afară ninge mirific cu niște fulgi mari care se topesc în palmă sau în gura deschisă de copil însetat. Și ce credeți? Nu am poftă nici de schi, nici de sanie că, de, le-am făcut pe toate zilele trecute pe bucățile de zăpadă artificială produse pe bani mulți înspre fericirea cumpărată tot cu bani mulți a milioanelor de turiști printre care, plină de convingeri noi, mă aflu și eu.

Pe măsură ce înaintez în vârstă, tradiția devine pentru mine tot mai importantă. Mai ales că acum eu sunt cea care trebuie să o păstrez, reinventând-o uneori. Prefer Crăciunul și Paștele petrecut în sânul familiei și nu la baza pârtiei sau în țările calde. Poate mult mai golite de semnificația sau ritualurile religioase. Nu contează. Sensurile pot fi adaptate, după preferințe și crezuri. Ceea ce rămâne întotdeauna este un soi de ritual repetitiv, așteptat și dorit.

Esențial este însă să fie ceva ales în deplină libertate și cu toată convingerea. Nu ceva predeterminat, impus și care este în dezacord cu ceea ce suntem fiecare, profund ca indivizi. Dacă nu ne place, ba chiar poate că ne revoltă, zău că nu mai este o frumoasă tradiție, ci un coșmar. Ce va zice oare vecina dacă nu mă îmbrac cu haine noi de Paște? Cum mă vor judeca prietenii și rudele dacă nu le cumpăr cadouri de Crăciun? Dar dacă le ofer ceva mic și simbolic, nu vor considera că sunt zgârcită? De ce aș face-o doar dintr-un soi de obligație socială, fără a simți nimic în tot procesul de achiziționare și oferire? Nu mai am bani în vara aceasta pentru vacanță deoarece trebuie (cu litere mari și îngroșate) să particip la 2-3 nunți. Nu știu de câte ori am auzit această frază, rostită cu multă, multă obidă. La început reacționam, întrebând simplu, de ce o faci? Primeam întotdeauna ca răspuns niște ochi măriți a neînțelegere și cuvântul TREBUIE scuipat dintre buze, cu milă pentru libertatea mea de decizie, privită în acest caz ca inocență sau, mai rău, ca tupeu. Acum nu mai răspund, ascult și tac. Sau trec la subiectul următor.

De curând am avut o discuție cu o prietenă dintr-o țară musulmană, dar nu fundamentalistă. Întotdeauna am perceput-o ca o femeie a timpurilor noastre, un plăcut partener de discuții în fața unei cești de ceai. Mi se plângea că la anul ar vrea să nu se mai spetească gătind cu ocazia zilei de naștere a copilului. Și-ar dori să sărbătorească la un loc de joacă. I-am spus că mi se pare o idee grozavă. Da, zice ea, dar nu pot să o fac. Pentru că acolo se servește mâncare fast food, banală, și toți adulții se așteaptă să bage la maț delicatețuri tradiționale de pe la ea din țară. Nu contează că este o petrecere pentru copii, există niște norme sociale intangibile cărora ea trebuie să se supună. Părul din cap mi s-a zbârlit, stomacul mi s-a zvârcolit la auzul acestui argument și la vederea oboselii triste din ochii ei. Însă era clar că se confruntă cu o constrângere adânc înfiptă în ființa ei. Nu era cazul să mă erijez eu în eliberatorul spiritului ei înlănțuit. Am depășit amândouă momentul. Am virat ușor spre un subiect care mă împinge spre furie de când mă știu: a face sex cu partenerul, deși mintea, inima și corpul tău nu simt nevoia, doar pentru că așa trebuie. Biologic vorbind, bărbatul se stârnește mai des și mai ușor, iar tu nu poți să-l refuzi deoarece va apela la surse de plăcere în afara casei. Tot feminismul din mine a început să curgă năvalnic prin vene, îngroșându-le și crescând cantitatea de sânge. Plecând de la principiul libertății și egalității în cuplu, de ce să nu te așezi cu omul tău la un pahar de vin, încercând să-ți explici și să-i explici motivele pentru care poate ești obosită, stresată, neinteresată, neincitată? Să găsiți împreună soluții, să vă înțelegeți reciproc, să vă ajutați. Cum adică să-ți oferi trupul ca jertfă pe altarul căsniciei voastre? În anul domnului 2014…

Conversația cu pricina mi-a stârnit memoria și m-am revăzut în urmă cu ceva ani, în bucătăria unor amici, în compania a doua mame de băieți. Una dintre ele se pregătea să aducă pe lume încă un băiețel. M-am trezit comentând cum că mie îmi plac foarte mult fetițele. Un răspuns neașteptat m-a plesnit peste față și m-a lăsat mută de indignare. Zice mama gravidă: eu sunt foarte, dar foarte mulțumită că voi avea tot băiat deoarece femeile au o viață tare grea. Spre exemplu, trebuie să stea la sex (citez cu aproximație din memorie), oricând și din orice poziție. Daaaa, o aprobă cealaltă mamă de băiat, adevăr grăiești. Așa este. În următorul minut eram încălțată la ușă, doborâtă de o subită durere de cap. Vă rog să mă credeți că doamnele erau reprezentante de seamă ale clasei de mijloc, cu studii superioare și acces nelimitat la informație. Nu, nu, nu purtau vălul islamic. Ba da, îl purtau, dar peste libertatea de gândire și peste dreptul la autodeterminare.

Una peste alta, tot mă declar adepta tradițiilor. Mirosul de sarmale proaspăt fierte în ajun de Crăciun, frumusețea colindelor, luminițele bradului, spargerea ludică a ouălor roșii în duminica Paștelui, udatul cu parfum (asta mai nou, în copilăria mea se folosea spray). Totul trăit cu convingere și cu bucurie. Orice tradiție sau cutumă care mă subjugă, mă sacrifică, mă rănește, o resping cu tărie, indiferent de consecințe. Sociale, de cele mai multe ori. Gura lumii, de obicei. Acest set de reguli sociale, transmise de la o generație la alta, care îmi atacă libertatea de decizie asupra propriului corp, le transform în lemne și le pun pe foc. Așa-zisele consecințe care survin din nerespectarea lor le preschimb în benzină, să fie focul mai mare și mai rapid. Cu toți susținătorii lor încing un dans tribal în jurul focului, spre iluminare, purificare și renaștere. Iar pentru cei care au scăpat neatinși de botezul focului, m-aș arunca împreună cu ei într-un lac mare de lumină, iubire și înțelepciune. Așa să fie!