Posts Tagged ‘Copilarie’

Nu am întrebat, însă nici nu mă voi deranja să o fac. Sunt deja convinsă că, după toate tratatele de psihologie, trec printr-o fază normală. De câteva luni încoace, mă încearcă o puternică dorință de reîntoarcere în copilărie. Se manifestă sau, mai bine spus, o las să se manifeste, într-un fel mai degrabă amuzant.

Nu stau bine la capitolul amintiri din copilăria timpurie. Cred că mi-am văzut de treaba mea atât de bine încât am uitat să mă opresc din când în când din joacă și din experimentat pentru a înscrie amintiri în creier. Dar mi-a rămas o senzație puternică. Plăcerea deosebită pe care o resimțeam atunci când beam griș cu lapte. Nu de-ăsta de adulți, cu mult griș, de-ăla de bebeluși de se poate bea din biberon. Acum o săptămână nu am mai rezistat chemării aproape atavice și mi-am pregătit 500 ml de lapte cu 2 linguri de griș. Asezonat cu zahăr la discreție. Nu m-am pretat chiar la biberon, însă rezultatul a fost consumat prin sorbire și nu prin folosirea lingurii. Am înregistrat o asemenea plăcere interioară încât procesul a fost repetat după câteva zile. De vis!

În același registru, ocupată și cu vizionarea unui film, am frecat vreo 15 min, prin utilizarea unei linguri de lemn, două gălbenușe cu mult, dar mult zahăr, până am obținut cea mai cremoasă cremă posibilă. Produsul rezultat a fost apoi ingerat încet, pentru o plăcere îndelungată, totul finalizându-se prin lingerea tuturor ustensilelor. A fost un soi de bucurie asezonată cu răzbunarea frustrărilor din copilărie când mama mă alunga de pe lângă castroane atunci când pregătea prăjituri. De ce? Pentru că vroiam să îngurgitez toată compoziția.

 mother_baby_hands

Un alt salt înapoi îl înregistrez destul de des atunci când, afară fiind, îmi ajunge la nas un miros de natură arsă. Că o fi lemn, că or fi rest de culturi pe câmp, habar n-am, clar este că miroase exact ca toamna târziu în orașul adolescenței mele. Senzația e atât de puternică și atât de reală încât mă podidește plânsul. Nu pot avea certitudinea, dar bănuiesc că dând timpul înapoi cu mai mult de 20 de ani, în circumstanțe asemănătoare, nu îmi doream decât să mă fac mare și să plec de acasă, să fiu liberă. Spălam-aș cu libertatea obținută pe cap, îmi zic acum cu obidă! Mda, nu întotdeauna, doar uneori.

Ce m-o fi apucat? Probabil că mai multe adunate. Mă făcuși mamă, tradus: eu mă ocup de cineva, nu cineva se ocupă de mine. Nu e o povară, aproape că nu o simt ca un „trebuie” această responsabilitate, o fac de cele mai multe ori și basta, dar, undeva, în interior, știu într-un fel dureros că e un fapt ireversibil. Eu am grijă de copilul meu și tot eu am grijă de mine. Și cu asta basta!

Un alt trandafir în buchetul problematic ar fi viețuitul pe tărâmuri străine. Nici că se putea un cuvânt mai bun să descrie miezul situației. Condițiile meteo îmi sunt străine. Natura îmi este străină. Oamenii, cu precădere oamenii, îmi sunt străini. Înregistrez totul cu ochiul minții, analizez, trag concluzii, însă uneori totul îmi este atât de străin că m-aș face valiză și aș efectua o călătorie în dublu sens: fizic, înapoi acasă și temporal, înapoi în copilărie.

Totul la pachet cu statutul ăsta de adult căruia nu i-am dezlegat încă sensul. Adică am în cap multe teorii cu care trăiesc bine mersi în majoritatea timpului. Dar, de câte ori mă apucă nebunia, rămân la final tâmpă, repetându-mi întruna: greu cu viața asta de adult! Intuiesc cumva că răspunsurile sunt undeva pe acolo, așteptându-mă, intuiesc că fericirea e posibilă și la anii ăștia, nu doar în copilărie, sau poate sunt prea optimistă cum mi-ar zice o bună prietenă pentru care concluziile au venit deja, fericirea copilăriei nu se mai întoarce vreodată, tot ce putem face noi adulții este să ne găsim bucurii de-astea mici cu care să trecem de la o zi la alta.

În timp ce caut răspunsuri, viața merge înainte. Azi un griș cu lapte, mâine gălbenuș cu ou, poimâine lapte de pasăre la mama acasă. În altă zi sunt doar mamă pentru copilul meu așa cum mama era mamă pentru mine atunci când eram copil și o privesc cu plăcere în timp ce savurează mâncarea simplă pe care o pun pe masă, știind că i se va înregistra mental și emoțional ca „mâncarea de la mama de-acasă”. Iar amintirea aceasta o va însoți toată viața așa cum m-a însoțit și mă însoțește și pe mine până la final.

Nu știu cum era în vremea copilăriei, dar acum iarna a devenit tot mai greu de suportat. De pe la începutul lui februarie intru într-un dialog la propriu cu griul și frigul, băgându-i în ultimatum: „mai am răbdare câteva săptămâni, dar apoi ajunge, la revedere”. Ajunge cu virușii care colcăie la colț de stradă și te atacă perfid când ai îndrăznit să nu dormi și tu corespunzător vreo noapte, două. Ajunge cu multitudinea de haine pe care le tragi scârbit în fiecare dimineață din dulap, punând foaie peste foaie ca o babă Dochia. Ajunge cu trezitul în întuneric, cu impresia că ești insomniac și iarăși ai făcut ochi în toiul nopții. Ajunge cu pielea uscată ca de șopârlă pe care așezi frenetic straturi de cremă într-o bătălie din care rareori ieși învingător.

Însă nu mă plâng. Nu că nu mi-ar sta în obicei un pic de văicăreală. Dar de când a devenit o modă să introduci în conversație o lamentare, obligatoriu, pe timpul iernii, despre nenorocirea de frig ce ne-a invadat apocaliptic viețile, mă țin deoparte. Nu pricep rostul. La ce m-oi plânge despre ceva care e acolo mai presus de voința mea, în fiecare an, orișicâte incantații voi lansa eu și celelalte milioane de sinistrați? Să nu mai pomenesc despre pozele cu ghiocei și brândușe care mă invadează facebook-ian în fiecare februarie, precum un burghiu chirurgical ce îmi intră în creier prin tâmplă.

 kermit_snow_winter_cold

Acum, la a nu știu câta viroză pe anul ăsta, m-au apucat furiile. Oare cum trecea iarna în vremea tinereții? Nu mă leg de copilărie că era prea banal de frumos și pot să mă așez în câte lotusuri oi vrea că sentimentul ăla de bucurie în fața zăpezii nu mai revine veci. Desigur că rânjesc la vederea fulgilor de nea, desigur că mă joc un pic prin zăpadă, ba chiar mă dau de câteva ori cu sania. Însă a petrece ore în șir afară la joacă până la degerarea extremităților, oricât m-aș forța, nu mă mai încântă. Așa că mă aleg cu ore bune care nu mai curg după aceeași logică.

Și atunci mă duc cu gândul la anii studenției. Sper că nu idealizez eu trecutul, dar parcă iarna era doar un anotimp din cele patru. Discuțiile cu prietenii curgeau spumoase în fața unui cico sau a unei beri, acum ar putea avea aceeași curgere în fața unei cine bune însoțite de un pahar de vin. Filmele erau acolo, la fel ca acum, bașca că pe vremuri îmi creșteau țurțuri în nas, în timp ce acum pot să execut vizionări pe fotolii mai comode ca acasă, echipate cu popcorn și alte răsfățuri. Teatrul și ateneul sunt tot acolo, acum în legalitate, pe vremuri la un bilet în plus.

Deci ce s-a schimbat de am devenit bolnavă de iarnă? Să fie dușmănia aceasta alimentată de mass media cu terifiantele ei coduri colorate? Pe alocuri cred că da. Dar problema de fond pare alta. Cumva, pe nebănuite, viața în sine s-a complicat. Viața de om mare, ca să-l citez pe Micul Prinț, e tare grea. Cum pot să stea alături, în armonie, responsabilitățile de adult cu bucuria ingenuă în fața fulgilor de nea? Ninge frumos, te oprești din ce faci, te uiți, zâmbești, dar imediat ceasul interior de om mare sună alarmat că te așteaptă următoarea activitate de bifat. Știu că toată social media urlă la tine să trăiești în prezent și nu neg că aia e rețeta. În prezent trăiam când eram copii, fără să ne propunem, de aceea experimentam bucurii atât de autentice. Însă acum parcă prezentul s-a contractat și s-a fragmentat în secunde. Mă bucur un minut de atingerea zăpezii, brrr, activitate finalizată, las soarele iernatic cu dinți cariați să mă mângâie pe față un minut, brrr, trecem la altă activitate. Zăpadă, responsabilitate, soare, responsabilitate, sanie, responsabilitate, ca un soi de picătură chinezească înnebunitoare.

Mda, viața de adult este teribil de grea, mă duc să mă arunc în brațele unui cod roșu, o sinucidere metaforică cu speranță de regres în copilărie sau măcar în studenție, în cantină, mâncând fericită o ceafă la grătar mai subțire decât amărâta de bucurie ce mă încearcă zilele acestea în fața iernii.

Am crescut într-un oraș mic, pe vremea în care televizorul și alte atracții imagistice erau într-un stadiu, să-i zicem, primitiv. În afară de școală și obligațiile de a mânca și de a dormi, copilăria mea a însemnat o joacă necontenită cu copiii din vecinătate. Pe părinți mi i-aduc aminte ca fiind acolo prin preajmă, dar cumva în decor, prea puțin ca personaje principale. Toată ziulica încropeam jocuri între noi copiii, iar timpul se contracta într-o explozie continuă de energie, țipete, râsete, competiții, bătăi. Indiferent de starea vremii eram de găsit afară, jucând fotbal pe stradă, tenis de picior, ascunsea, prinsea, hochei pe gheață în pârâul din apropiere, șapte pietre, tras cu țevile cu cornete, elastic, coarda, gimnastică la bară sau croșetând haine pentru păpuși. În vacanța de vară mergeam la furat de căpșuni, cireșe sau mere, cocoțați în pomi, în cele mai acrobatice poziții cu putință. De mama îmi aduc aminte vag, ea intervenea doar când urla de la fereastră să vin în casă pentru a mânca ceva. Uneori nu reușea să mă convingă și atunci cobora cu o felie mare de pâine cu dulceață pe care o haleam fără să mă opresc din joacă. În concedii eram prin bazine sau apa mării cu părinții, dar cele mai multe amintiri s-au sedimentat tot din chiuiala cu ceilalți copii. Prin hoteluri mă împrieteneam repede și natural, iar la finalul concediului era jale mare la despărțirea de noii mei prieteni. Prin casă mă găseai doar la lăsarea întunericului sau dacă eram bolnavă și atunci zăceam lângă fereastră ascultând sunetele plăcute și familiare care se iscau din joaca copiilor.

bonze_sculpture_201560

Multe s-au schimbat de atunci și până acum, iar adultul ce am devenit se bucură din multe puncte de vedere pentru că trăiește în lumea de azi. Însă mă uit periodic la copiii din jurul meu și nu pot să nu sesizez diferențele mari față de copilul care am fost odată.

Acum copiii se joacă foarte mult cu părinții. Petrec foarte mult timp cu părinții. Adulții se dau peste cap să inventeze jocuri și activități pentru copiii lor. Altfel trebuie să-i pună în fața televizorului unde asistăm la o explozie de oferte: canalele TV pentru copii, desene animate pe DVD, tot felul de năzbâtii pe youtube, jocuri video, ipaduri setate special pentru copii și câte și mai câte. Interacțiunea cu ceilalți copii, în afară de timpul petrecut la grădiniță sau școală, se petrece doar în cadru organizat: la un loc de joacă, în fața blocului sau pe strada principală a cartierului de case supravegheat de părinți. În afara cercului familiei restrânse, s-a materializat o lume nesigură, o lume plină de evenimente neplăcute. La locul de joacă părinții trebuie să fie mereu cu ochii în patru ca nu cumva odrasla mult iubită și dorită să nu se accidenteze, să nu agreseze vreun copil sau să nu fie agresat. Interacțiunile dintre copii nu se mai desfășoară pe baza normelor lor propii, născute spontan și aș zice firesc, ci este necesară norma conștiinței superioare a adultului, cel care este singurul în măsură să facă diferența între bine și rău. Micul Gimini din Pinochio s-a transfigurat în vocea părinților, singura care poate da verdicte și care poate media. Copiii lăsați singuri să se joace vor sfârși de cele mai multe ori prin a plânge și a solicita intervenția salvatoare a părintelui.

În concedii tot părinții sunt celula de bază. Zilele se scurg într-un program organizat în jurul copiilor, aceștia interacționând rareori între ei și atunci doar facilitat de părinți. Întovărășirea spontană s-a diminuat până la eradicare. De fapt, încet dar sigur, acest instinct al împrietenirii dispare, ulterior adolescentul fiind salvat de la singurătate prin forța în creștere a rețelelor de socializare.

Cel puțin în zonele urbane mari, copilul nu circulă prin catacombele orașului decât însoțit de un adult responsabil. Fiecare copil din orașele lumii este crescut ca într-un periculos Kabul, la orice pas putând fi călcat de o mașină sau acostat de un pedofil. Pe mine m-a dus mama la școală doar în prima zi. Aveam 6 ani, școala era aproape și mă perindam pe străzi singurică cu cheia agățată de gât. De pedofili nu auzise nici dracu, iar de mașini știam să mă feresc singură. Să mergi acum vara la furat de fructe? Blasfemie curată. Așa ceva e de neimaginat și de netolerat.

playtime

Până la adolescență, copilul zilelor noastre este păzit cu strășnicie de bone, în cazul în care părinții sau bunicii nu sunt la îndemână. Agitația urbană face imposibilă deplasarea solitară spre școală. Singur în casă, de capul lui, copilul se va prăpădi de inaniție. Nici eu nu mâncam în clasele primare, iar mama s-a străduit mult pe tema aceasta, dar o făceam dintr-un dispreț absolut pentru procesul de hrănire. Încă o cursă cu obstacole pentru mama era somnul de după prânz. Îmi aduc aminte și acum cu un surâs șăgalnic pe față de momentele în care mă prefaceam că dorm când mama intra în casă la ora 15:00. Ascunsă sub plapumă, cu respirația sacadată după ce alergasem ca nebuna pe scările blocului, când figura mamei se ițea în capătul străzii. Iar eu mă jucam asiduu cu prietenii de la bloc, singurul rost pe care îl găseam de altfel copilăriei.

Ca adult al mileniului trei mă simt privilegiată. Am avut o copilărie strașnică, ludică și sălbatică într-o epocă apusă și care mă gândesc ca nu se va mai întoarce. Iar acum sunt martor și părtaș la copilăria modernă a fetiței mele. Sunt specialistă în tot felul de locuri de joacă și alte atracții de același gen. Fundul mi-a fost greu încercat pe cele mai năstrușnice topogane posibile. Urechile îmi aud cântecele noi, unele stupide, altele simpatice foc. Ochii mi se scaldă fericiți în desene animate la care nu am avut acces ca și copil. Uneori mintea mi se contractă la vederea unor tâmpenii absolute la televizor sau prin vastul și atotcuprinzătorul youtube. Mă simt depășită, dar amuzată când o văd total captivată de vreun filmuleț de pe internet despre cum să aranjezi un tort cu multe bomboane. Pădurea este mare și plină de uscături. Tot ce sper este să mă pot abține de la a juca rolul de gardian cu stat de plată în această lume mare, nebună și nesigură. Iar atunci când îi voi povesti despre copilăria mea comunistă, sper să o amuz și să îi stârnesc curiozitatea, în niciun caz să rămână cu imaginea deformată de vaci, porci și sapă la cucuruz, așa cum mi s-a întipărit mie în minte despre copilăria mamei mele.

Tributară fiind educației primite în copilărie, consideram că, atunci când dau de greu, Armata Salvării, compusă din familie și prieteni, trebuie să se înființeze la ușa casei mele pentru o resuscitare rapidă. După ce trecea nenorocirea, dacă aș fi avut inspirația să mă uit, aș fi constatat cu ușurință că până la urmă eu am fost cea care m-am ajutat să depășesc situația dificilă. Și nu pentru că lumea m-a abandonat, ci pentru că nimeni nu poate să te urnească dintr-un loc până nu te decizi să te miști singur. Este firesc și extrem de simplu.

Cred că în soiul de educație pe care l-am primit se regăsesc multe persoane crescute într-o cultură, să-i zicem, tradițională. Cu cele mai bune intenții din lume, din foarte marea dragoste pe care ți-o poartă, părinții nu prea reușesc să îți taie la timp cordonul ombilical. Toate răcelile din copilărie sunt ridicate la rangul de intervenții chirurgicale periculoase și dureroase. Toate episoadele de febră, de altfel inerente copilăriei, sunt o dramă a întregii familii. Casa stă pe jar până copilul se simte din nou bine. Îmi aduc aminte, de altfel cu mare drag și recunoștință, de mâna discretă a mamei mele care se trezea de câteva ori pe noapte pentru a verifica dacă mai am sau nu febră. Tot la fel, îmi circulă prin memorie, bucățelele mici de cărniță la tavă cu care tatăl meu mă hrănea la pat, duios și grijuliu ca o mamă. Ca urmare a dragostei cu care eram înconjurată, dar și ca o modă medicală, am avut până la facultate fundul făcut ferfeniță de nenumăratele injecții administrate cu seringile acelea mari și odioase. Când intra nașa mea în casă și mama începea procesul de fierbere a aparatului de tortură, mă podidea plânsul la gândul nenorocirii ce va urma. Dormeam apoi cu comprese reci pe poponeață pe care mama mi le schimba constant ca o veritabilă soră medicală.

 baby_looking_up_193783

După acest tratament princiar, normal că am paralizat când m-a lovit prima amigdalită serioasă în camera de cămin, la mai mult de 300 km distanță de îngerii mei păzitori. Într-o noapte eram atât de chinuită de durere și atât de bulversată de somnul adânc al colegelor mele de cameră, că m-am dat jos din pat și m-am cuibărit pisicește în brațele aproape materne ale unei bune prietene. Aveam 19 ani, trăiam o viață de adult, dar în momentele grele mă tranformam subit într-un copil neînțărcat încă.

Și aș fi continuat așa la nesfârșit dacă nu mi s-ar fi întâmplat să devin mamă și, în același timp, să mă mut la mii de kilometri distanță de orice suflare familială sau prietenească. Copil bolnav, eu bolnavă, chinurile neadaptării la o cultură aflată la polul opus celei în care am făcut primii pași în viață, au tăiat brusc orice urmă de cordon ombilical și m-au învățat să mă salvez de la înec din orice apă, oricât de adâncă și de rece. O dată devenită expertă în arta purtatului de grijă, m-am pus pe cugetat. Inițial m-a invadat o cumplită senzație de singurătate. M-am lamentat, m-am văietat, mi-am construit un real rechizitoriu împotriva vieții. După ce am vărsat kilograme de lacrimi și saci de monologuri, am realizat că de-abia acum trăiesc cu adevărat. Complet și asumat. Și că e foarte bine așa. Plăcut de bine.

Îmi place în continuare să mă sfătuiesc cu prietenii. Să împărtășesc cu ei noi experiențe, noi simțiri, noi gânduri. Să învățăm unii de la alții prin aceste discuții elaborate. Dar, în momentele mele dificile, când sunt confuză și alunec înspre neputința disperării, nu mai caut salvarea în brațele calde ale persoanelor care mă iubesc. Pentru că le respect dreptul suprem de a-și trăi propria viață. Pentru că sunt conștientă de egoismul și inutilitatea demersului meu. Pentru că știu, chiar și în clipele acelea de panică, că în câteva minute sau în câteva ore, respirația îmi va reveni la normal și că sunt cea mai în măsură să așez la loc piesele puzzle-ului din care se construiește frumos și miraculos viața mea.