Archive for the ‘FILME’ Category

În decurs de o saptămână am călătorit cinematografic între Interstellar și Mommy. Din acest voiaj am ieșit întărindu-mi concluzia că blockbuster-urile nu sunt prietenii mei cei mai buni. Pune-mi pe ecran o poveste de viață, reală, cu emoții și niscaiva mesaje, și m-ai dat gata. Lipește-mi creierii de ecran cu vreun SF alambicat, ține-mi fundul pe scaun vreo 3 ore, și gata, m-ai indispus.

Plină de entuziasmul celor care au văzut filmul înaintea mea, oameni diverși a căror părere o respect, mi-am cumpărat bilet la extrem de sus cotatul Interstellar. Am intrat în sală ca o gogoașă pufoasă și am plecat de acolo ca un langoș. Cu o senzație similară am rămas și după celălalt film al regizorului și scenaristului Christopher Nolan, Inception. În primul rând, Interstellar durează prea mult. Îmi plac foarte mult filmele în care regizorul îți oferă posibilitatea să respiri, să rumegi scenele, să le interiorizezi. Nu a fost cazul acum. În loc de răgaz artistic, am simțit plictis. În al doilea rând, m-am așteptat să văd un Matthew McConaughey impresionant până la lacrimi ca cel din Dallas Buyers Club. În schimb, m-am holbat 3 ore la un McConaughey excesiv de plângăcios, precum un personaj din telenovele. M-am simțit un pic trădată, de pe ecran mi se furau toate lacrimile pe care emoțiile cu pricina ar fi putut să mi le producă. În al treilea rând, filmul a abuzat de clișee. Scria cineva că Interstellar se folosește de clișee, dar ele nu deranjează. Ba pardon, m-au deranjat la culme. Mai bine le tăiau din scenariu și ne alegeam cu un film de 2 ore.

 Interstellar-Free-Download

Lăsând la o parte nemulțumirile, Interstellar merită văzut. E un film deștept, cu scene impresionante. Multitudinea de milioane investite nu sunt bani aruncați pe fereastră. Ei au fost transformați cu talent evident în scene memorabile. Sunt convinsă că impresia mea ar mai urca cu un punct dacă l-aș revedea cu subtitrare deoarece Matthew McConaughey mi-a înnebunit urechile cu engleza lui șuierată de fermier rebel.

Despre celălalt punct al călătoriei mele cinematografice, numai la superlativ. Scenaristul și regizorul Xavier Dolan e atât de tânăr încât m-a făcut să mă gândesc că am trăit până acum degeaba. Poate nu vă vine să credeți, dar e născut în 1989. A creat un film atât de bine făcut de zici că vine după cel puțin 10 filme grozave. Povestea nu are nimic ieșit din comun, un puști cu ADHD și o mamă mai neortodoxă care cu siguranță nu a citit cărți de parenting. Trioul actoricesc e completat de vecina profesoară care a dat în bâlbâială și în niscaiva cădere psihică. Actorii joacă de nota 10 și nu au roluri ușoare. Regizorul a creat scene de o intensitate extraordinară. Mi s-a părut la un moment dat că am văzut emoții pe ecran. Cu muzica s-a jucat perfect. În scenele cele mai intense a oprit orice sunet din exterior ca să auzi doar emoțiile personajelor.

 539215_jpg-r_640_600-b_1_D6D6D6-f_jpg-q_x-xxyxx

Eu zic să mergeți să le vedeți pe amândouă. Sunt o investiție bună. Dacă în voi prevalează cerebralul, o să vă placă mai mult Interstellar. Dacă vibrați mai degrabă emoțional, veți aprecia Mommy. Pentru mine e clar, aș vedea 10 filme independente la un blockbuster. E curios, dar îmi place să evadez din propria mea poveste de viață în povești de viață pe ecran. Aceste povești au darul de a curăța din mine emoții care au rămas lipite pe vreun vas de sânge. După vizionare, sângele curge din nou firesc în mine, nefiind strangulat de niciun reziduu.

Admit că îmi place mult Robert Redford. Toate rolurile acelea de bărbat misterios, capabil de pasiuni răscolitoare, mi-au hrănit fanteziile de iubiri ca în filme. Adică acele povești de iubire în care The End-ul apare la țanc, înainte ca protagoniștii să purceadă pe drumul anost și complicat al vieții de zi cu zi. Și deși nutresc astfel de sentimente pentru el, de câte ori îmi aduceam aminte de dragul de Robert în Out of Africa mă cuprindea un fioros feminism și o compătimeam teribil pe Meryl Streep. Săraca femeie nu își dorea decât un bărbat care să-i fie alături la bine și la rău. Iar el nu făcea decât să vină din când în când la ea pentru o porție de iubire, ca apoi să își urce singurătatea în avion și să facă ture de libertate pe cerul african. Zău că mă enerva.

De curând am revăzut din întâmplare tocmai scenele din film în care Meryl Streep îi cere, iar el nu-i dă. Și pentru prima oară am rămas pe gânduri, așa într-o postură cerebrală, întrebându-mă dacă nu cumva îndrăgostita Meryl e cam posesivă. Îi înțeleg foarte bine cerințele. Sunt gata să pun pariu că 99% din femeile din lumea aceasta o înțeleg la rândul lor. Dar parcă le zice bine și domnul Redford. Până la urmă el o iubea frumos și sincer, se comporta exemplar cu ea, doar că nu își dorea să își petreacă toate zilele și nopțile alături de ea. El cu safari, ea cu plantația de cafea. Iar la amenințările ei de femeie „Atunci mai bine nu mai vii pe aici”, el și-a păstrat calmul, i-a aruncat o privire tristă și dezamăgită, dar, cum s-ar zice, nu a pus botul. Și-a făcut bagajele și și-a luat tălpășița.

În zilele noastre ni se oferă mai multe modele de cuplu. Las la o parte cuplurile homosexuale că nu prea mă pricep să explic cum stă treaba cu ele. Din cele heterosexuale, m-aș opri la vreo trei tipuri.

 park-289087

Există în primul rând acele relații de dependență. Tot ce fac cei doi fac împreună, de la banalele cumpărături până la weekenduri la munte și concedii la mare. Își poartă de grijă când sunt supărați pe viață sau când sunt bolnavi. Știu fiecare detaliu din viața de birou al celuilalt, adică din singurele momente când nu sunt împreună. Ea e la curent cu tot ce se întâmplă semnificativ în viața prietenilor lui și invers. Îi vezi rareori certându-se în public. Degajă în majoritatea timpului o atmosferă de calm și armonie. Pasiunea s-a stins demult sau nu a existat niciodată, dar se descurcă foarte bine fără. Un astfel de cuplu se cutremură doar dacă pe unul din cei doi îl apucă vreo criză existențială.

La cealaltă, să-i zicem, extremă, se află cuplurile libertine. Concediile mari și le petrec de obicei împreună, dar îi găsești în multe weekenduri separat, ea cu fetile, iar el cu băieții. Când se întâlnesc nu prea vorbesc despre serviciu sau alte chestiuni administrative. Fiecare își păstrează pentru sine anumite aspecte din viața diurnă. Au și prieteni în comun, dar majoritatea amicilor sunt dintr-o viață anterioară, atunci când nu se cunoșteau sau, în cazul în care se procopesc cu unii noi, nu sar de entuziasm să îi împartă. Are fiecare hobby-ul lui, pe care și-l respectă cu sfințenie. Viața sexuală nu mai e ca la început, dar încă bifează partide memorabile. Poate, de comun acord, au și aventuri în afara cuplului, dar mă opresc aici cu analiza deoarece zona aceasta încă nu am văzut-o, ci doar am auzit că s-ar întâmpla, așa că pentru mine e încă de domeniul fantasticului.

Undeva la mijloc găsim cele mai cunoscute cupluri din anul 2014, cele aflate în permanență în negocierea granițelor între libertate și dependență. În majoritatea cazurilor ea se plânge de prea multa lui libertate sau dorință de libertate, în timp ce el înnebunește de prea multa ei dorință de a fi împreună. Cam așa ca Meryl și Robert. Relația lor e când sus pe culmile dragostei, când jos de tot în praful disperării. O iau de la început cam în fiecare săptămână sau în fiecare lună. Perioadele de calm sunt de obicei aparente, ori ea se străduiește să înghită partidele lui de libertate ori el stă cuminte prin preajma ei cu o față de cățel în lesă. Se despart de câteva ori pe an, uneori și cu martori. Nu e greu să îi găsești într-o perioadă în care nu își vorbesc. E bine să aibă o cameră în plus în casă deoarece le place să se supere și să doarmă separați. Pe măsură ce trec anii se înțelepțesc sau cel puțin obosesc de atâta ceartă și se poate să ajungă cumva la finalul vieții împreună.

Toată viața mea am ținut cu Meryl. Am plâns alături de ea și chiar am crezut că Robert a murit așa ca un prostănac, pedepsit de Dumnezeu de prea multă dorință de libertate. Acum e prima oară când o privesc pe Meryl ca pe o femeiușcă. Un pic absurdă în cerințele ei, orgolioasă și uneori nemulțumită pentru nimic. Este prima dată când adulmec șantajul emoțional al lui Meryl și mi-e un pic milă de ochii frumoși ai lui Robert. În final, ea ar fi putut să fie mai înțelegătoare, iar el ar fi putut să fie mai înțelept, întorcându-se la ea după o vreme. Poate asta și vroia să facă, dar a picat cu avionul ca un fraier sau, la fel ca majoritatea oamenilor, nici scenaristul nu găsise rețeta pentru o iubire longevivă și l-a omorât din lipsă de idei. Nu, nu a fost așa, filmul cu pricina este chiar o porție de viață. Se bazează pe o poveste adevărată.

Acest text se vrea a fi mai mult decât o cronică de film. Multitudinea de emoții captate aici sunt valabile pentru orice act cultural, indiferent de forma de exprimare. Bineînțeles că experiența este una profund personală, dar îndrăznesc să cred că ea poate fi extinsă la mai multe situații și la persoane diferite.

Aseară am fost să vizionez filmul Her. M-am lăsat convinsă în primul rând de ochii albaștri purtători de mesaje ai lui Joaquin Phoenix ce mă priveau melancolic din afiș de câteva zile bune. Ideea filmului a contribuit cu siguranță la impresia finală. Scenaristul Spike Jonze, și regizor de altfel, prezintă societatea noastră într-un viitor neprecizat, în care computerul ocupă un procent covârșitor din timpul oamenilor. Interacțiunea cu calculatorul se face printr-un mic headset introdus în ureche prin care lansezi comenzi vocale de verificare a emailurilor, știrilor și a altor aplicații. Personajul principal este angajat al unei companii producătoare de scrisori scrise de mână. Este un tip singuratic, melancolic, agățat încă într-o căsnicie ce s-a destrămat de ceva timp. Într-o zi achiziționează un nou sistem de operare, primul sistem ce funcționează pe baza inteligenței artificiale. Îi atașează o voce de femeie, Scarlett Johansson fiind pentru mine ideal aleasă în această postură. Nu performează decât cu vocea, dar cumva m-a însoțit cu chipul din „Lost in Translation” căci blocurile turnuri (atunci din Tokio) creează și aici decorul, perfect ales. Între mizantropul Theodore și sistemul de operare Samantha se naște o relație de cuplu, cu toate ingredientele, mai puțin interacțiunea fizică.

Filmul îți vorbește frumos și încet despre adâncirea oamenilor în singurătatea propriilor locuințe, despre preferința lor de a interacționa virtual datorită eșecurilor evidente în interacțiunile reale. Despre iubire și relații care eșuează pentru că partenerii cresc în direcții diferite și nu se mai regăsesc în peisajul de la început. Despre presiunea pe care o exercităm asupra partenerului în a se exprima conform așteptărilor și a realității noastre. Despre retragerea în muțenia propriei lumi atunci când ne confruntăm cu emoții pe care nu știm să le gestionăm automat. Și, nu în ultimul rând, despre incapacitatea noastră de a lăsa o relație de iubire să se stingă natural, fără nesfârșitele acuze și suferințe.

Regizorul a reușit să îmbine extrem de armonios elementele filmului. Toată poezia iubirii și a despărțirii este însoțită strălucit de apartamentul lui Theodore, de cuplul de prieteni care locuiesc în același bloc, de arhitectura urbană, de trenuri, de luminile orașului, de jobul personajului principal. Nu știu cine l-a îmbrăcat pe Joaquin Phoenix, dar hainele lui sunt extrem de inspirate.  Îi dau aerul unui poet trist, singur, dar totusi cochet și promițător. Din film nu lipsește umorul, adus de simpaticul si evoluatul joc pe calculator cu care se delectează Theodore, de episodul de sex prin telefon cu partenera de dating pentru insomniaci. Nu pot să nu remarc, la fel ca în ultimii mei ani de spectator de teatru în București, faptul că se râde mai mult decât este cazul, într-un fel care îmi spune simplu, dar trist, cât de singuri și nefericiți suntem de căutăm entertainment cu orice preț și din orice activitate.

Însă mai mult decât despre acest film frumos, aș vrea să vă vorbesc despre minunăția de stare care m-a invadat după generic. O astfel de experiență m-a aruncat în mine, în acel loc atât de intim, atât de adânc, încât și mie mi se întâmplă extrem de rar să ajung, darămite oamenilor din viața mea. Cu ajutorul unui psihedelic „Shine on you crazy diamond” înfipt adânc în urechi, până la timpan, m-am izolat în mine, departe de zgomotul orașului, de neoane, de oameni, de orice stimul exterior. Știam că mă îndrept inevitabil spre casă, spre viața mea de toate zilele și toate nopțile, și nu, nu vroiam să schimb nimic, nu îmi doream să ajung în altă parte, doar speram să prelungesc această beatitudine.

Dacă ar fi fost doar un accident, nu m-aș fi ostenit să perorez despre emoțiile mele. Însă mi se întâmplă frecvent și împrejurările sunt extrem de asemănătoare. E nevoie să vizionez, spre exemplu, un film bun, singură, de preferat în oraș, iar după final să purced într-o plimbare nocturnă în drum spre casă. Desigur că mă încarc de emoții multiple și atunci când citesc o carte sau asist la o piesă de teatru sau la un concert. Însă filmul are un avantaj, probabil pentru că îndeasă într-un timp relativ scurt o poveste, o serie de mesaje, o gamă largă de emoții, iar transmisia lor se bazează în primul rând pe imagini, adică ceva extrem de percutant.

Nu garantez că un film, o carte, un concert, în fine, un act cultural, o mică porție de artă poate genera oricând și în orice situație o astfel de pură și frumoasă prietenie cu tine însăți. Sunt convinsă că fiecare are metodele lui, așa cum sunt convinsă că nu toată lumea moare după regăsire de sine, iubire de sine și alte concepte de-astea aduse de prin țări exotice și plantate și răs-plantate în partea asta de glob numită generic vest. Personal voi consuma periodic artă, în orice formă posibilă, măcar să ajung din când în când la sufletul meu, inima mea, sinele meu, spuneți-i voi cum vreți. Și o dată ajunsă acolo să mă bucur cu vârf și îndesat că există și apoi să mă întorc împăcată, liniștită la rutina cu care am ales să îmi desenez viața.

Atunci cand vine vorba de filme, pot sa spun fara nicio ezitare ca as vedea 20 de Philomene si doar un Lup de pe Wall Street. Ca si stare de spirit, desi mi-a placut si cred ca merita vazut la cinema, dupa Lupul imi venea doar sa vorbesc precum americanii suparati sau precum un BUG Mafia din Bronx. La antipod, dupa vizionarea ultimului film al lui Stephen Frears, m-am simtit inspirata, deschisa spre frumos, cu trairi profunde. Nu ca ar fi vreun superb film de arta. Dar atunci cand cineva iti povesteste frumos despre viata, iti mai transmite si niste lectii, te mai inzestreaza si cu niste mesaje, e suficient ca sa creeze o astfel de stare.

Povestea e reala, desi pentru o femeie din zilele noastre, pare desprinsa dintr-un film SF. Vorbim de o adolescenta naiva in Irlanda anilor ’50 care ramane insarcinata si este trimisa de familie la o manastire care adapostea tinere in astfel de situatii. Naste si ramane sa munceasca acolo inca 4 ani, un soi de penitenta pentru ceea ce facuse. Copilul este vandut spre adoptie in America, iar dupa 50 de ani, ea incepe sa-l caute impreuna cu un fost jurnalist BBC, cazut in dizgratie. Filmul ii urmareste indeaproape pe acesti oameni total diferiti, ea o femeie credincioasa, aparent simpla, devoratoare de romane gen Danielle Steel. El, un intelectual, ateu, revoltat, frustrat, orgolios si neiertator. Intentia autorului de a critica biserica (catolica, in acest caz) este evidenta. Orice spectator, cred, nu va avea lucruri frumoase de spus despre biserica si despre oamenii care o populeaza dupa vizionarea acestui film.

Pentru mine interactiunile si dialogurile dintre cei doi au facut tot filmul, umorul este cel specific englezesc, fin, inteligent, am ras cu pofta de multe ori, desi filmul este categoric o drama. Scenele in care Judi Dench se minuneaza de conditiile bune din hotel sunt savuroase. Actorii joaca bine, asa cum ma asteptam de altfel de la Judi Dench, dar nu pot sa spun ca am fost extrem de impresionata din acest punct de vedere. Povestea este frumoasa, ce i-as reprosa regizorului este ca, din dorinta de a nu cadea in sentimental, in siropos, parca a oprit sau banalizat uneori emotiile firesti ale personajelor. Si instinctul de mama este parca prea dus la extrem, mai ales atunci cand ea nu reactioneaza in nici un fel la aflarea vestii ca fiul ei a fost homosexual, intuind deja acest lucru dupa ce si-a vazut baiatul doar in primul an de viata.

Mesajul filmului este actual si percutant. In viata, mai presus de clasa sociala, religie, tipul de lectura, conteaza felul in care te impaci cu vicisitudinile, cu greselile tale si ale celorlalti. Ii ierti si te ierti? Sau ramai ranchiunos si frustrat?

Trecand peste micile reprosuri de mai sus, filmul merita categoric a fi vazut, la cinema sau la televizor, nu conteaza deoarece nu este inzestrat cu efecte speciale. Veti ramane cu siguranta impresionati de scena iertarii din finalul filmului. Nu, nu, nu v-am divulgat nimic spunand acestea, mergeti doar sa vedeti despre ce este vorba.

Oricine se considera apartinator unei religii trebuie sa vada acest film. Indiferent de biserica in care alege sa ingenunchieze spre a se ruga, aceasta pelicula il va rascoli. Nu conteaza cat este adevar si cata fictiune in Agora, mesajul transcende istoria.

Inclin sa cred ca inima noastra este purtatoarea poruncilor de bine, indiferent de fiinta suprema care se zice ca le-ar fi creat, rostit, scris, propovaduit. Simplificat, binele este in noi. Ce alegem sa facem cu el, putem sa numim liber arbitru. Notiunile de bine si de rau sunt relative? Bineinteles, din vreme ce sunt in noi, dar esenta lor pura este aceeasi si pare-mi-se ca o stim cu totii. Cand insistam pe aceasta relativitate, nu facem decat sa folosim filozofia ca scuza pentru a ne justifica slabiciunile si greselile.

Dar sa nu ma indepartez prea mult de tema filmului. Actiunea se petrece prin anii 400 in Alexandria (Egipt, Imperiul Roman), in vremurile in care crestinii nu mai erau prigoniti, ci recunoscuti ca unica religie acceptata de stat. Hypatia, filozoafa, astronoama, matematiciana, alege sa se dedice cunoasterii si cercetarii, contrar a ceea ce se astepta de la ea, adica sa fie sotie si mama devotata. O alegere care ii va fi fatala pana la urma, fiind omorata de crestini, acuzata de ateism si vrajitorie. Totul pe fundalul atrocitatilor comise in numele religiei, intre pagani, crestini si evrei. Niciunul nu este mai breaz decat celalalt, toti comit crime in numele celui sau celor carora se inchina. In acest peisaj insangerat, personajele isi arata frumusetea si uratenia. Nimeni nu e perfect. Chiar si Hypatia isi permite sa-si verse supararea si frustrarile pe sclavi, fiind crescuta intr-o ordine sociala in care ea era stapana si sclavii erau sclavi. Orestes, discipol si viitor prefect, fascinat pana la obsesie de Hypatia (la fel ca sclavul Davus), este robul orgoliului si puterii care il face pana la urma slab si las. Cyril, episcopul crestin, este fascinant in rolul sau de calauzitor al multimii, propovaduitor al scripturilor pe care le foloseste spre a justifica omorarea oponentilor. Amenabar nu uita sa arunce niste sageti si inspre noianul de martiri si sfinti ai crestinismului, multi atingand acest rang dupa o sumedenie de crime, bineinteles scuzabile si sanatoase caci au fost infaptuite in folosul unei cauze inalte. Rachel Weisz o interpreteaza as spune natural pe Hypatia, mai ales ca rolul ar fi fost scris avand-o pe ea in minte. De fapt toti actorii se misca natural, fiind bine alesi si bine directionati.

Desi vorbim de un regizor nascut in Chile si format in scoala spaniola, filmul imprumuta niste elemente din traditia holywoodiana si parca se doreste prea mult a avea succes la public. Nu spun ca a avea suces e un aspect negativ, dar parca iti pierzi din personalitatea creatoare daca iti orientezi demersul in acest sens. Si poate Alejandro Amenabar a abuzat de atrocitati si muzica apocaliptica pentru a transmite mesajul catre public, dar important este ca a reusit, fiind imposibil sa pleci „nesifonat” din fata ecranului. E curios ca nu a mai regizat nimic de la acest film, dar asta nu inseamna ca l-as aprecia mai putin. Nu. M-as intalni cu el sa-l intreb care e urmatoarea Agora sau Mar adentro sau Abre los ojos.

Am apasat butonul Play al telecomenzii mai mult intr-o doara, descurajata de nota relativ mica de pe IMDB. Dar totusi, vazand numele regizorului, Clint Eastwood si citind sinopsisul, mi s-a trezit si curiozitatea.

Filmul m-a cucerit de la inceput prin extrem de reala si intensa secventa cu Marie prinsa de tsunami. Povestea se concentreaza pe trei personaje: Marie, jurnalista din Paris care supravietuieste miraculos unui tsunami, George, mediumul din San Francisco, dornic sa traiasca o viata normala, ignorandu-si viziunile si Marcus, elevul din Londra, pierdut dupa moartea fratelui sau geaman. Este evident de la inceput ca drumurile lor se vor intersecta prin punctul lor comun, atingerea mortii. Din acest punct de vedere, filmul este previzibil, dar nu deranjeaza. Atat de frumoase sunt personajele incat te lasi usor transpus in propria lor viata. Ramai un pic dezamagit de finalul banal, hollywoodian, dar Concertul nr.2 de Rachmaninoff iti muta repede gandurile si senzatiile.

Marie este preferata mea, o femeie tonica, inteligenta, luptatoare. Uneori este parca ireal de „vom trece si peste asta”, dar mesajul este clar in ceea ce o priveste: „fiti curajosi si optimisti, iar viata va va rasplati pe masura”. Mi-a placut abilitatea scenaristului si a regizorului de a-l creiona pe Didier, iubitul ei, in lumini si umbre: putin antipatic in primele secvente, uman in urmatoarele, josnic in ultimele. Baietelul Marcus este responsabil pentru lacrimile varsate de spectatori. Nici nu se putea altfel cand traim cu totii accidentul mortal al fratelui sau si vizualizam o mama alcoolica si dependenta de droguri. Intra pe fir si asistenta sociala, parinti adoptivi si gata, plansul e garantat. Da, un abuz de clisee, dar frumos proiectate. Le constientizezi, dar nu ajung sa te deranjeze. Decat poate atunci cand rememorezi filmul. Scenaristul a abuzat de teme de actualitate prin introducerea atentatelor cu bomba din Londra sau poate doar pe mine m-a iritat acest lucru. La fel, modalitatea in care actiunea curge, trei personaje prezentate cuminte si simetric in ritm 1-2-3-1-2-3, m-a facut sa ma intreb daca Clint Eastwood nu ar trebui sa isi considere spectatorii mai inteligenti si sa se joace cumva cu ordinea povestilor.

Per ansamblu, un film care merita vazut, un film in maniera holywoodiana, un film cu esecuri si succese, un film care stie sa genereze emotii, cu actori care isi fac treaba bine. Vizionare placuta!

La source des femmes (2011)

Posted: 28 Februarie 2013 in FILME
Etichete:, , ,

Filmele care vor ramane in memoria mea afectiva sunt cele care ma invata, ma inalta si ma fac un om mai frumos. Ce distanta pentru mine intre „Shutter island” si „La source de femmes”, desi mi s-au perindat prin fata ochilor la interval de doar cateva ore! Shutter island este un film bine facut, bine jucat, capabil sa te tina in tensiune pana la final, dar nu are mesaj, nu pleci cu nimic din fata ecranului, doar iti asezi emotiile la loc si treci la un alt moment al vietii. Dovada vie sunt tot eu, caci era a doua oara cand vizionam acest film, dar imi aduceam aminte doar jumatate din poveste.

Filmele lui Radu Mihaileanu lasa urme in sufletul tau. Nu o sa uit niciodata emotia, tristetea, bucuria, preaplinul din sala de cinema in minutele de final din „Le concert” cand se canta o parte din Concertul de vioara al lui Ceaikovsky. De atunci aceasta bucata muzicala a devenit una din preferatele mele. La fel nu voi uita frumusetea povestii si lumea aceea diferita din La source des femmes: satul marocan cu arhitectura specifica, peisajul arid, traditiile, cantecul, vocile, fetele, umorul fin. Filmul vorbeste despre decizia unor femei dintr-un sat marocan de a intra in „greva iubirii” fata de sotii lor pana cand acestia vor aduce apa in sat. De fapt, este o revolta impotriva inegalitatii dintre femei si barbati. Leila este foarte frumoasa, expresiva, senzuala, este intr-adevar exponenta feminitatii. Frumusetea vine de pretutindeni, dar difera. Peisajul arid si aproape monocolor este frumos, dar nici pe departe senzual. Linia arhitecturala este frumoasa, dar nu opulenta. Usile caselor aduc culoare, apa izvorului sugereaza viata. Frumusetea mai vine si din scrisul arab, din vocea femeii de la final, din parul inchis la culoare si abundent al femeilor tinere. Filmul este bine condus, actorii sunt de asemenea bine directionati.

Cred ca puterea filmelor lui Radu Mihaileanu vine mai degraba din scenariu decat din regie. Ce vreau sa spun este ca nu te impresioneaza precum un Almodovar, un Lars von Trier sau un Haneke prin cadre metaforice, prin joc de culori sau de umbre, ci povestea face filmul sa cutreiere prin ungherele sufletului si sa te indemne la visare. Si la actiune. Daca dupa Le concert m-am imprietenit pe viata cu Ceaikovsky, dupa La source des femmes imi doresc sa colind candva prin muntii Atlas si prin satele marocane.