Archive for the ‘CONFESIUNI’ Category

            Vi se întâmplă și vouă ca pe măsură ce înaintați în viață (asta ca să folosesc un eufemism în locul severului îmbătrâniți) să vă schimbați convingerile? Mie da, cum nu, când până și imensul pământ nu stă degeaba, se tot învârte în jurul soarelui cât e ziua de lungă.

            Marea revelație m-a lovit în ultima mea vacanță de schi în Austria. Țin să precizez că nu sunt vreo schioare fanatică, ci una așa de vreo 10 zile pe an. Iar atunci mă limitez la câteva coborâri pe zi, presărate cu un pic de adrenalină și multă holbare la frumoasele creste. Este al treilea sezon consecutiv când de Crăciun în Austria nu ninge. Totul e verde de zici că acum apar ghioceii. Însă industria schiului nu își permite să stea degeaba la cheremul încălzirii globale. Se pompează bani mulți în crearea artificială a unui peisaj de basm, un basm modern în care din vârful muntelui se pogoară în vale fâșii de zăpadă, parcă trasate cu pensula de un copil la grădiniță. Nu faci treaba asta, auf wiedersehen turiști în sezonul următor. Pentru că, de când ne-am înmulțit ca iepurii și uităm să mai murim de vreo molimă sau bătrânețe, e bătaie mare pe resurse și tot omul își bucuiește vacanța de schi încă din timpul verii. Nu stă nimeni să aștepte prima ninsoare că rămâne de căruță. Îmi aduc aminte din tinerețea mea de schior începător în România când, dacă ningea suficient, schiam, dacă nu, chefuiam în pensiune sau rămâneam în București. Cum se zice, trăiam în armonie cu natura. Ce ne dădea ea, aia primeam. Și parcă în felul acesta, viața avea mai multă adâncime și mai multă frumusețe.

snowing

            Tot așa cu mâncarea. Ce delicioasă era prima salată preparată primăvara cu ridichi, ceapă și usturoi verde! După o iarnă plină de murături, cartofi și gemuri, o dată cu brândușele și primele frunze, burta mea primea niște crudități și se bucura copilărește. Acum o ținem tot anul în legume și fructe care au gust fabricat în laborator de niște bătrânei așa ca mine care au apucat prin tinerețe să îngurgiteze mâncare adevărată. De când m-a trăznit revelația asta, am grijă să cumpăr în majoritatea cazurilor produse conform ritmului firesc al naturii. Mă rog, mai întind mâna și după ceva delicatesuri de seră sau ce or fi că nu prea îmi plac extremele.

            Dar să mă întorc la schi. Ați priceput deja că aș prefera să ard pe rug toate mașinăriile de făcut zăpadă artificială și să schiem doar când vrea doamne-doamne. Poate în felul acesta aș scăpa de senzația de cantitate și aș primi în schimb niște calitate. În timp ce scriu despre zăpadă, îmi fug gândurile la niște efecte ale prosperității legate de vizitele la mare. Marea o asociam pe vremuri strict cu vara. Și doamne cum o mai căutam cu privirea din tren sau mașină după ce treceam de Constanța! Nu o să uit vreodată bucuria adâncă până la lacrimi când ochii mi se loveau brusc de primele valuri. Acest sentiment profund era posibil deoarece: 1) în restul sezoanelor nu își permitea nimeni să zboare spre țările calde, în afara cocorilor, 2) vizitele la Marea Neagră nu se obțineau așa facil ca astăzi pentru că apăreau piedici de sorginte financiară.

            Sufăr acut de idealizarea trecutului? Desigur. Dar mai mult decât atât, îmi doresc să trăim din nou în armonie cu natura, chiar și asta stricată tot de noi, nesătulii, în care vara îți faci sanie, iar iarna te cremuiești cu alifii contra pârjolirii pielii. În timp ce scriu aceste rânduri, afară ninge mirific cu niște fulgi mari care se topesc în palmă sau în gura deschisă de copil însetat. Și ce credeți? Nu am poftă nici de schi, nici de sanie că, de, le-am făcut pe toate zilele trecute pe bucățile de zăpadă artificială produse pe bani mulți înspre fericirea cumpărată tot cu bani mulți a milioanelor de turiști printre care, plină de convingeri noi, mă aflu și eu.

Pentru cei care preferă să asculte, click pe imaginea de mai jos: https://www.youtube.com/watch?v=Uxt8hH7r_fU

 

De curând, o prietenă m-a provocat să îi ofer câteva exemple din seria diferențelor culturale cu care mă confrunt de când am pus piciorul în Olanda. Zis și făcut, purced la îndosarierea lor. Constat că aceste diferențe nu se mai lasă în sinea mea cu iritare și grave angoase, ci saga aceasta începe să mă amuze și să mă îmbogățească. O fi un semn că mă integrez, probabil.

Deunăzi m-am apucat să studiez temeinic primul raport despre fetița mea întocmit de școală. E o hârtie bine făcută care printre calificative și comentarii o descrie fidel pe fată. La una din afirmațiile învățătoarei merită însă să facem o analiză pe text. Zice doamna la capitolul dezvoltare socială: „Annei îi place uneori literalmente să ATÂRNE de mine”. Pentru o mai bună înțelegere precizez că vorbim de un copil de 4 ani și jumătate. Care pentru mine, în mod firesc, are nevoie, din când în când, să fie ținută în brațe de învățătoare. Dar pentru ea, tot în mod firesc, fetița mea seamănă cu o maimuță care o folosește pe post de copac deoarece, nu-i așa, maimuțelor le face plăcere să atârne uneori de câte o creangă în timp ce meditează la teoriile evoluționiste ale lui Darwin. Eu mă gândesc la dragoste, ea se gândește la lipsa independenței. Fiecare cu oalele ei!

Din aceeași serie de maimuță atârnătoare, consemnez o fază petrecută în timpul lecției de înot. Nu e nimic special că fata mea se războiește deja cu apele piscinei, aici este normal și aproape obligatoriu să înveți de mic să înoți. În cazul în care vitregia vieții te aruncă într-un canal, să știi singur să supraviețuiești și nu să te scufunzi ca un pietroi. La un moment dat, din senin, se agață fata de gâtul profesoarei și, din preaplinul românesc cu care i-am binecuvântat sângele, îi aplică tipei un pupic dulce pe obraz. Martoră mândră, îi zâmbesc doamnei care de rușine și panică aproape se îneacă cu fetița mea de gât. În apărarea profesoarei, precizez că acum vreo 5-6 ani Olanda a fost zguduită de cazul de pedofilie al unui educator de grădiniță. De atunci, persoanele de sex masculin din sistem au făcut schimbări drastice de carieră, înmulțind rândul zugravilor, instalatorilor sau al oamenilor de afaceri, după posibilități. Iar dacă o mamă vede picior de bărbat prin preajma creșelor și grădinițelor își ia odorul în spinare și fuge mâncând pământul. Acum profesoara în cauză e femeie în toată regula, dar poate în mintea ei fata mea era o reprezentantă precoce a comunității LGBT și în loc de un pupic dulce, se lăsa cu hărțuire sexuală. Între timp, spre slava ei, profesoara și-a depășit fricile și s-a obișnuit cu efuziunile sentimentale ale maimuțicii mele.

cross_culture

Schimbând sensul, am fost și eu pusă în situația de blocaj cultural, undeva pe la începutul școlii. În comunitatea școlară olandeză sunt foarte răspândite întâlnirile de joacă între copii (play-date). Se practică și pe la noi treaba asta, dar la vârsta grădiniței (4-5 ani) vine la pachet și cu împrietenirea părinților care purced la bârfe și cafele în timp ce odraslele zburdă fericite. Era într-o vineri, iese fetița de la școală și este invitată oficial de o colegă să se joace împreună. Cred că o mai văzusem pe mama colegei de vreo 2 ori, abia dacă ne dădeam buna dimineața. În 2 minuțele, fata mea era cocoțată acrobatic pe bicicleta doamnei și îmi făcea încântată cu mâna. Pe față îmi înghețase un zâmbet amabil și tâmp. Mama cu pricina observă blocajul meu și mă întreabă amuzată dacă am ceva împotrivă. M-am înroșit, m-am bâlbâit, mi-am refăcut rapid conexiunile neuronale și am reușit să facem schimb de numere de telefon și de adrese. Și dusă a fost. Iar eu am rămas singură și năucită, cu picioarele bine înfipte în cimentul din fața școlii, uitându-mă ca o felină sau chiar ca o bovină la fetița mea care dispărea veselă din raza mea vizuală.

Rămânând la exemplul acestei familii, fetele noastre au continuat să se joace împreună când la noi, când la ei acasă. Atât mama, cât și tatăl îmi păreau simpatici astfel încât, firesc, din inimă, cum zicem noi, am executat o operațiune de apropiere și între adulți. I-am invitat la cafea, le-am povestit despre țara și un pic despre viața mea, de fiecare dată, politicoși, cu zâmbetul pe față, argumentând că sunt ocupați, m-au refuzat. Am priceput într-un final că nu e musai să avem și noi o relație, fetele noastre se pot juca împreună și atât.

O diferență pozitivă pentru mine de data aceasta este felul în care părinții și sistemul reacționează atunci când un copil se îmbolnăvește. În România, de cele mai multe ori, o viroză se dezbate musai în camera de urgență a unui spital, de unde, tot de cele mai multe ori, nu pleci acasă fără o rețetă cât un pomelnic. Iar părinții copilului bolnav îl țin în carantină pe perioada bolii, riscând altfel oprobiul public. Aici lucrurile stau altfel. La urgență se ajunge foarte rar și mai ales cînd vorbim despre bebeluși. La medicul de familie te înființezi când ți se pare că boala durează prea mult sau că s-ar fi complicat. Dacă medicul nu sesizează nimic anormal pentru un copil gripat, te trimite acasă cu recomandarea blândă să îl hidratezi corespunzător și să ai grijă să se odihnească. Eu personal am plecat de la medic cu rețetă o singură dată. Iar copiii, dacă nu au febră mare, sunt trimiși frumos la grădinițe sau școli, pe principiul „scapă cine poate și cine e puternic din această colcăială de viruși”. Iar cine nu scapă, se întărește.

O treabă care îmi place în spațiul public este lipsa certurilor. Mai ales cele amoroase care se desfășoară probabil în spațiul privat și înclin să cred că și acolo pe muțește. În patru ani de Olanda am fost martoră la două dispute romantice, de fapt și acelea mai mult niște isterii muierești în condițiile în care partea masculină dădea replica cavalerește, fără umflături de mușchi. Apropo tot de spațiul public, nu am crezut vreodată să ajung să îmi lipsească fluierăturile tipice din partea bărbaților care dau găuri cu picamerul în caldarâm. Nu m-am lămurit încă cum stă treaba cu agățatul aici, dar vă jur că nimeni, niciodată, nu s-a uitat la mine pe stradă. Mă gândesc că urâta urâtelor nu oi fi, nici picioare până în gât nu posed sau alte proeminențe apetisante, dar totuși chiar nimeni să nu se holbeze la nimeni? Zău că mi-e dor de niște comentarii sexiste, de aceste confirmări facile ale femeii din mine.

Până la următorul episod din saga diferențelor culturale, rămân cu constatarea că, o dată scăpat de la înec după ce te-ai aruncat în marele ocean al unei culturi diferite, chiar te poți îmbogăți, măcar că începi să schimbi tot felul de obiceiuri nesănătoase cu care ai venit la pachet din țara de origine. Iar pe cele pe care alegi să le păstrezi cu mândrie și să le dai mai departe, te fac să devii mult mai conștient de cine ești, de unde vii și de cât de frumoasă e de fapt lumea în care te-ai născut.

Nu am întrebat, însă nici nu mă voi deranja să o fac. Sunt deja convinsă că, după toate tratatele de psihologie, trec printr-o fază normală. De câteva luni încoace, mă încearcă o puternică dorință de reîntoarcere în copilărie. Se manifestă sau, mai bine spus, o las să se manifeste, într-un fel mai degrabă amuzant.

Nu stau bine la capitolul amintiri din copilăria timpurie. Cred că mi-am văzut de treaba mea atât de bine încât am uitat să mă opresc din când în când din joacă și din experimentat pentru a înscrie amintiri în creier. Dar mi-a rămas o senzație puternică. Plăcerea deosebită pe care o resimțeam atunci când beam griș cu lapte. Nu de-ăsta de adulți, cu mult griș, de-ăla de bebeluși de se poate bea din biberon. Acum o săptămână nu am mai rezistat chemării aproape atavice și mi-am pregătit 500 ml de lapte cu 2 linguri de griș. Asezonat cu zahăr la discreție. Nu m-am pretat chiar la biberon, însă rezultatul a fost consumat prin sorbire și nu prin folosirea lingurii. Am înregistrat o asemenea plăcere interioară încât procesul a fost repetat după câteva zile. De vis!

În același registru, ocupată și cu vizionarea unui film, am frecat vreo 15 min, prin utilizarea unei linguri de lemn, două gălbenușe cu mult, dar mult zahăr, până am obținut cea mai cremoasă cremă posibilă. Produsul rezultat a fost apoi ingerat încet, pentru o plăcere îndelungată, totul finalizându-se prin lingerea tuturor ustensilelor. A fost un soi de bucurie asezonată cu răzbunarea frustrărilor din copilărie când mama mă alunga de pe lângă castroane atunci când pregătea prăjituri. De ce? Pentru că vroiam să îngurgitez toată compoziția.

 mother_baby_hands

Un alt salt înapoi îl înregistrez destul de des atunci când, afară fiind, îmi ajunge la nas un miros de natură arsă. Că o fi lemn, că or fi rest de culturi pe câmp, habar n-am, clar este că miroase exact ca toamna târziu în orașul adolescenței mele. Senzația e atât de puternică și atât de reală încât mă podidește plânsul. Nu pot avea certitudinea, dar bănuiesc că dând timpul înapoi cu mai mult de 20 de ani, în circumstanțe asemănătoare, nu îmi doream decât să mă fac mare și să plec de acasă, să fiu liberă. Spălam-aș cu libertatea obținută pe cap, îmi zic acum cu obidă! Mda, nu întotdeauna, doar uneori.

Ce m-o fi apucat? Probabil că mai multe adunate. Mă făcuși mamă, tradus: eu mă ocup de cineva, nu cineva se ocupă de mine. Nu e o povară, aproape că nu o simt ca un „trebuie” această responsabilitate, o fac de cele mai multe ori și basta, dar, undeva, în interior, știu într-un fel dureros că e un fapt ireversibil. Eu am grijă de copilul meu și tot eu am grijă de mine. Și cu asta basta!

Un alt trandafir în buchetul problematic ar fi viețuitul pe tărâmuri străine. Nici că se putea un cuvânt mai bun să descrie miezul situației. Condițiile meteo îmi sunt străine. Natura îmi este străină. Oamenii, cu precădere oamenii, îmi sunt străini. Înregistrez totul cu ochiul minții, analizez, trag concluzii, însă uneori totul îmi este atât de străin că m-aș face valiză și aș efectua o călătorie în dublu sens: fizic, înapoi acasă și temporal, înapoi în copilărie.

Totul la pachet cu statutul ăsta de adult căruia nu i-am dezlegat încă sensul. Adică am în cap multe teorii cu care trăiesc bine mersi în majoritatea timpului. Dar, de câte ori mă apucă nebunia, rămân la final tâmpă, repetându-mi întruna: greu cu viața asta de adult! Intuiesc cumva că răspunsurile sunt undeva pe acolo, așteptându-mă, intuiesc că fericirea e posibilă și la anii ăștia, nu doar în copilărie, sau poate sunt prea optimistă cum mi-ar zice o bună prietenă pentru care concluziile au venit deja, fericirea copilăriei nu se mai întoarce vreodată, tot ce putem face noi adulții este să ne găsim bucurii de-astea mici cu care să trecem de la o zi la alta.

În timp ce caut răspunsuri, viața merge înainte. Azi un griș cu lapte, mâine gălbenuș cu ou, poimâine lapte de pasăre la mama acasă. În altă zi sunt doar mamă pentru copilul meu așa cum mama era mamă pentru mine atunci când eram copil și o privesc cu plăcere în timp ce savurează mâncarea simplă pe care o pun pe masă, știind că i se va înregistra mental și emoțional ca „mâncarea de la mama de-acasă”. Iar amintirea aceasta o va însoți toată viața așa cum m-a însoțit și mă însoțește și pe mine până la final.

De curând, m-am răsfățat studențește cu un maraton de vizionări la festivalul „Les Filmes de Cannes a Bucarest”. Clientă de festivaluri de multă vreme, am rămas plăcut surprinsă că anul acesta am primit bilet cu loc aferent, scos modern dintr-un calculator. Toate bune și frumoase, mai rămâne de lucrat la respectarea orei de începere a spectacolului. S-a întârziat serios, însă pe mine personal nu m-au apucat furiile deoarece eram bogată la capitolul timp și mai eram și toată plină de zen.

O fată din sală n-a mai rezistat psihic și s-a luat de ei. I-am dat dreptate, bineînțeles, dar în același timp m-a pus pe gânduri. I-am și spus muțește printre scaune: „oare dacă ai fi întârziat la film și ei nu te-au fi lăsat să intri, nu-i așa că te umpleai de spume? nu-i așa că ți s-ar fi părut normal ca ei să fie mai îngăduitori?”.

middle_ages_sword_fighting_reiter

Nu am studiat, nu mă pricep, dar se întâmplă ceva de-a dreptul ironic în creierul nostru care ne face să măsurăm situațiile cu două măsuri: una pentru faptele noastre și una pentru faptele celorlalți. Dacă celălalt întârzie la o întâlnire, ne lovește afrontul în toate ramificațiile nervoase, ne perpelim la foc mic și suntem convinși că persoana cu pricina are ceva contra noastră. Daca noi întârziem, se schimbă drastic evaluarea situației: „hai măi pretenarule, că nu-i așa un capăt de țară, nu te mai umfla așa în pene, iartă-mă acum și pe loc, ce faci atâta pe intransigentul!”

Tot ce ține de persoana noastră, cerem a fi măsurat cu indulgență, repede uitat și iertat. Apelăm instinctiv la partea emoțională din celălalt, ignorând subit logica faptelor care ne dezavantajează. Invers, suntem imediat gardianii absoluți ai rațiunii, explicăm științific ofensa și credem cu tărie în vinovăția celuilalt. Eu personal m-am trezit de nenumărate ori în această ipostază, jucând ca la carte ambele roluri. Discursul meu atunci când am greșit cuiva cu ceva s-a încheiat în multe rânduri cu sentimentalul-furios: „hai iartă-mă o dată, nu mai arunca cu bolovani, tu ești perfect cumva?”. Pe când, aflată de cealaltă parte, rece și superioară, m-am auzit de multe ori zicând: „înțelege că e foarte greu să te iert, am nevoie de timp, nu poți avea pretenția să dau cu buretele imediat peste o așa ofensă sau peste o așa durere”.

După putințele și neputințele fiecăruia, consider că există două abordări de succes în această măsurătoare defectuoasă. Cea în care creierul nostru se transformă într-un calculator performant, trimițându-ne, de fiecare dată când picăm în groapa subiectivității, mesaje audio-video cu conținutul: „în data x, la ora y, ați greșit cu comportamentul z față de persoana w”, deci lasați-o mai moale cu judecata asta aspră. Sau cea în care luăm statuia lui Budha în brațe, umplându-ne de muuuuuultă iubire, iertare și toleranță, nemaipăsându-ne când ne-a greșit  cineva, cum, cu ce, cât de mult.

Să nu uit, ar fi mai fi o abordare, cea în care nu ne mai pasă de nimic decât de meciurile de tenis ale Simonei. Iar acolo, ne este indiferent când ea pierde sau câștigă, urmărind doar fascinați rotirea mingii în aer și modul poetic în care ea atinge zgura.

Când s-a ițit dintre neuroni gândul de a scrie un text corelat cu nenorocirea de săptămâna trecută, m-am simțit brusc rușinată de mine însămi. Am eu oare căderea să înșirui acum cuvinte? Poate trage cineva vreun folos din expunerea propriilor mele învățaminte? Nu este cumva o dovadă de egoism să populez și eu spațiul online în aceste momente?

Nu am un răspuns fără echivoc la aceste întrebări. Am ales totuși să mă confesez într-un fel, aici și acum.

Nu știu de ce nu am asimilat la fel celelalte drame care au lovit România în ultimii ani. Accidentul din Muntenegru, incendiul de la maternitatea Giulești, explozia de la Mihăilești. Poate a fost instinct de conservare, poate nu m-am regăsit, dacă se poate folosi acest verb, în tragediile respective. Nu îmi este clar. Ceea ce este evident e că incendiul din clubul Colectiv m-a scos din ale mele. Nu complet, nu are rost să bravez aici aiurea. Mi-am văzut în continuare de viața mea, m-am urcat într-un avion, mi-am dus copilul la școală, am râs împreună, am pregătit cina. Însă simt din toată ființa că nu pot lăsa să treacă acest eveniment fără a contribui cumva printr-o schimbare personală. Cu efecte publice și individuale.

fire

„Să nu uiți, Darie!” Îmi tot repet cuvintele acestea pentru că mi-e frică că totuși voi uita, așa cum am uitat multe alte lucruri importante de-a lungul anilor. M-au inspirat pe moment, dar ulterior s-au pierdut în graba de a exista. S-au risipit printre micile mele drame de budoar. S-au evaporat, le-am uitat.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este lipsa de semnificație a nemulțumirilor mele de zi cu zi. Cele pe care, din lipsă de altceva, le umflu singură și le transform în baloane care se învârt bezmetice în jurul meu până explodează și dispar de la sine. Pentru că le dau voie să existe, devin oarbă când e vorba de esențial și îmi transform existența în ceva și mai mărunt decât ar trebui să fie. Îmi pierd timpul și energia cu aceste dramolete, în loc să pun umărul la ceva mai mare. Aleg conștient să mă risipesc în loc să folosesc concret iubirea și binele cu care am fost înzestrată de la naștere. Mă zbat zilnic în anonimatul angoaselor mele în loc să sparg bula în care m-am ascuns și să populez prin acțiuni concrete spațiul din jurul meu. Să fac și eu o faptă bună, să îmi aduc contribuția, să ajut, să ma zbat pentru ceva concret. Nu poți căuta până la moarte scopul vieții când el e acolo la îndemână doar să ai bunul simț să deschizi o dată larg ochii.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este răul pe care îl generez când aleg să ignor neregulile din jurul meu. Oriunde aș locui pe lumea asta. Fie România, fie altă țară. Din comoditate, lene sau frică, să mă fac că nu văd atunci când un om este jignit sau chiar lovit pe stradă. Să nu mă opresc din alergăturile mele cotidiene pentru a ajuta o persoană în nevoie pentru că o va face altcineva. Să intru în față la o policlinică sau spital de stat din România pentru că eu am venit cu pile și timpul meu e mai important decât al celorlalți. Să depășesc coloana de mașini de la semafor, contribuind astfel la îngreunarea traficului, doar pentru că altfel voi întârzia la o întâlnire importantă. Pot să continui cu astfel de exemple pe încă două pagini. Lucruri pe care le-am făcut până acum argumentându-mi că nu pot eu schimba lumea. Că aleg să nu fiu eu vreun Don Quijote, adică, pe românește, să nu fiu eu cea mai fraieră din parcare. Și cu ce m-am ales până la urmă? Cu un loc bun de parcare, dar cu un acut sentiment de singurătate și zădărnicie.

Dacă mă raportez la familiile celor care au murit sau la cei care suferă în spitale, vorbele mele sunt mărunte și egoiste. Dacă mă raportez la viața mea de până acum, cuvintele de mai sus devin importante și aș vrea să nu le uit vreodată.

Să nu uiți, Darie!

Când eram eu tânără și începusem a lectura lucruri serioase, majoritatea personajelor din cărțile mele favorite sufereau de mama focului sau, după caz, atingeau stelele cu fruntea de atâta fericire. Calea de mijloc era pentru amărâți sau pentru activități de rutină.

În scrierile lui Eliade, de exemplu, se suferea la greu. Tinerii din Huliganii, Eliade distrus după iubita lui Maitreyi, Ștefan în Noapte de Sânziene înghesuit între familie și iubirea ce o purta Ilenei și exemplele pot continua. Apoi erau marii suferinzi ai literaturii, poetul Bacovia și filozoful Cioran. Mai venea și Goethe cu Suferințele tânărului Werther să ne explice cum te poate chinui până la tortură prima dragoste. Aproape tot ce citeam îmi prezenta un model de viață în care suferința și bucuria extremă erau la ordinea zilei. Astfel încât, firesc, mai ales că se potrivea de minune cu felul meu de a fi, mi-am trăit tinerețile suferind câinește sau mutând munții din loc de atâta fericire. Stările intermediare mă plictiseau teribil, nefiind în ochii mei decât atributele unei vieți mediocre.

statue_winter_frost

De acu’ câțiva ani, de când dezvoltarea personală a invadat România, internetul, rețelele sociale, laolaltă cu maratoane și semi-maratoane, m-am trezit cu sus-numitul model dat peste cap. La schimbarea asta de paradigmă a contribuit și căderea în perimat a modelului ortodox, fiind înlocuit în anumite cercuri de curentul new-age cu împrumuturi masive din religiile orientului îndepărtat. Toate spun că suferința e o alegere personală, invitându-te la moderație în trăiri în vederea atingerii păcii interioare. Extremele nu sunt bune, ba chiar sunt dăunătoare, fă tu bine omule și imprimă vieții tale zilnice o stare zen care să te însoțească de la trezire până la culcare. Toată filozofia mea de viață a fost dată instant peste cap, lăsându-mă cu metafizicul: eu ce mă fac acum?

Peste toate acestea, m-a pus diavolul să mă mut în Olanda, unde oamenii sunt raționali, eficienți, plini de gândire pozitivă, trăind o viață liniară în care nu există probleme, ci doar soluții la situații dificile, iar spleenul bacovian le este mai străin decât aselenizarea. Timpul liber se planifică temeinic, fiind umplut cu activități, ca nu cumva, din lipsă de ocupație, să li se insinueze șarpele îndoielii în suflet și să le vuiască creierul de întrebări existențiale. Par eu delicat ironică acum, dar mai mult sunt autoironică ca să camuflez sub vorbe îndoiala ce mă însoțește mai mereu zilele acestea.

Doamne, ce versuri sublime scriam eu în tinerețea mea când sufletul îmi era străbătut de cuțitele suferinței! Creativitatea creștea exponențial pe măsură ce inima mea dobândea mai multe răni. Astăzi, exteriorul meu îmi indică ca și cale de urmat doar pace, echilibru, viață conștientă, rațiune. Ce mă fac eu cu tristețile mele creatoare? Pe vremuri mă mândream cu ele, acum pare-mi-se că ar cam trebui să-mi fie rușine cu ele. Nu sunt decât un mănunchi de energie negativă de care lumea fuge ca de dracu’. Cum zicea un amic de pe aici: voi, est-europenii, vă plângeți cam mult! Nu că n-ar avea omul dreptate. Doar că eu am crezut atâta timp că de aici ies marile realizări ale vieții

Nu știu alții cum sunt, dar eu personal mă găsesc în fața unei decizii majore de viață la fiecare periplu printr-un magazin. Rememorez rațional explicațiile academice ale pieței libere, ale concurenței și ale formării prețului, dar emoțional sfârșesc prin a blestema sistemul și pe toți actorii economici. Ba chiar ajung să o iau complet pe arătură, invocând vremurile de dinainte de ’89 când viața consumatorului era atât de simplă de zici că toți mai-marii comunismului trecuseră înainte printr-un curs de filozofie de viață japoneză.

Mă duc eu amărâta deunăzi să execut o sarcină aparent simplă, să cumpăr un kil de zahăr. Ajung la raionul cu pricina și în fața ochilor mi se desfășoară vreo 5 rafturi de pungi diferite de zahăr. Încerc să aplic primul criteriu, cel al produsului deja încercat, doar că între timp au trecut mai mult de 6 luni și zahărul meu, ia-l de unde nu-i. Ce să te faci dacă nu coc și eu mai multe prăjituri, aș fi ținut în felul acesta ritmul pieței! Dar între timp punga mea de zahăr și-a început declinul pe graficul vieții unui produs și a ajuns abandonată la cimitirul de produse. Mda, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească! Respir de vreo 3 ori înciudată și trec la criteriul numărul 2, prețul. Vorbind de o diferență de câțiva bănuți, aplic de obicei criteriul cel mai scump o fi și cel mai bun. Când să pun mâna pe punga cu pricina, piticul biologic din cap îmi soptește: vezi că nu e bio, iar data trecută ai cumpărat bio. Așa că trec la criteriul numărul 3, ăla cu o viață lungă și sănătoasă. Introduc brațul pe raftul cu produse biologice până îmi ies degetele pe partea cealaltă, dar sănătosul meu plecase prin coșurile altor aspiranți la o viață de-asta lungă și sănătoasă. Strecor o înjurătură printre buze, îmi retrag degețelele până nu mi se împreunează cu vreuna sau vreunul care caută biscuiți pe partea cealaltă, inventez pe loc criteriul numărul 4, cea mai mică cantitate, apuc o punguță drăgălașă de zahăr ca o jucărie de copii, o trântesc în coș și plec mai departe.

Ajung la detergenți. Deja sunt în întârziere. Îmi zic: aici e simplu. Cumperi Arielul ăla pe care îl folosești mereu. Surpriză, momentan lipsește de la raft. Încep să scanez toate sortimentele de Ariel prezente, nu reușesc sub nicio formă să fac vreo diferență între arome și care e mai drăgăstos cu rufele mele, mă enervez și aleg într-un final exact produsul care de obicei mă zgârâie pe creier teribil, cel cu eticheta Nou. Adică s-au gândit băieții aștia de la Procter & Gamble să mai inventeze ceva nou, normal că au băgat bani în marketing și trebuie să reflecte treaba asta în prețul produsului, așa că iată-mă în coș cu detergentul cel mai scump, contribuind prostește la succesul strategiei de marketing P&G pe anul 2015.

 supermarket_shopping_food

Însă aventurile mele în țara minunilor se întâmplă de fiecare dată când mă pornesc la cumpărat șampon. Criteriul numărul 1 nu funcționează nici să-l bați, se pare că părul meu a intrat în declin și se pregătește de saltul final astfel încât nu reușesc să găsesc vreun șampon care să-mi aducă aminte de tinerețea mea cea cu părul în vânt. Criteriul numărul 2 l-am abandonat acum câțiva ani când era să falimentez încercând tot felul de mărci de-astea super scumpe care n-au făcut decât să mă păgubească de bani. Așa că am aplicat un alt criteriu, cel al magazinului de încredere, aflând că aproape de casa mea există un mare magazin de produse naturale. Perfect, îmi zic. Asta îmi va reda părul de altădată. Intru în magazin, identific raionul de șampoane și mă apuc să lecturez. Trec rapid de cele contra-mătreții, Doamne ajută, măcar de-asta n-am, ajung la cele cu extra-volum, nu mă interesează, iată-le pe cele pentru păr vopsit. Dar stai că lângă e cel pentru păr uscat, iar al meu e și uscat și vopsit. Neștiind ce să aleg, îmi zic hai să apelez la doamna din magazin. M-a pus diavolul să întreb. Într-un minut am trecut de la o alegere simplă la una extrem de complicată. Fiindcă doamna a zis, stați, pe raftul acesta sunt doar produsele mărcii cutărică, pentru păr uscat avem și aici, și aici, și aici. Iată-mă în fața tejghelei cu cel puțin 5 cutii de șampon care rânjeau amuzate la mine. Le iau pe fiecare la pipăit și îmi aduc aminte de sfatul unei prietene amatoare de viață lungă și sănătoasă care îmi zicea să fiu atentă să lipsească nu știu-ce-substanță din ingrediente. Mă apuc de citit, zicându-mi că o să recunosc eu denumirea substanței periculoase. După 5 minute îmi pierd răbdarea și aleg la întâmplare un șampon de pe tejghea. Bineînțeles că am rămas tot fără păr în vânt așa că data viitoare când vin în vizită în România o să bag în valiză la întoarcere un șampon de-ală ieftin de urzică cum avea mama la baie. Face toți banii!

Nu știu voi cum sunteți, dar eu îmi doresc, după fiecare șampon cumpărat, să dau naibii beneficiile pieței libere și să am un singur, hai doi producători de un anumit produs. Cum era pe vremuri: mașină de spălat cumpărai de la Cugir, frigider de la Găești, pahare de la Mediaș și așa mai departe. Uite-așa îți rămânea timp destul să citești o carte sau să petreci cu prietenii!