Archive for the ‘CONCERTE’ Category

În cele cinci „Zile ale Copilului” petrecute deja pe meleaguri olandeze, m-am străduit de fiecare dată, ca o veritabilă mamă româncă, să marchez printr-o activitate ludică această sărbătoare a copilăriei. Iată că în 2017 am fost scutită de acest exercițiu de imaginație datorită evenimentului „Ziua Copilului și Rusaliile”, organizat duminică, 4 iunie, de către Fundația Români pentru Români Olanda – ROMPRO, Parohia Sf Ioan Gură de Aur – Amsterdam și Fundația „For Children”.

Deplasarea spre locul cu pricina, și anume biserica din Aalsmeer, se lasă întotdeauna de partea mea cu o suită de avantaje. Și aceasta pentru că aleg să parcurg cei 12 km biciclind vârtos, cu un rucsac generos în coșul bicicletei și cu Anna mea de peste 20 de kg pe scaunul din spate. Aleg e mult spus, lipsa mașinii m-ar trimite automat spre autobuz, călătorie în care aș avea vreme să mănânc vreo trei pâini calde până la destinație ceea ce prefer să nu fac. Întorcându-mă la avantaje, sar peste evidentul fitness direct la frumoasa natură pe care o parcurg de la intrarea în Amstelveen până la intrarea în Aalsmeer. Iar poveștile Annei, care perorează fără pauză cele 45 de minute cât durează călătoria, mă umplu de zâmbete, ea oferindu-mi informații prețioase despre cine e îndrăgostit de cine la ea în clasă, cine s-a pupat pe buze și alte probleme specifice celor șase ani împliniți de curând, totul în amuzanta ei româno-olandeză.

Evenimentul era preconizat să înceapă la ora 13:30, noi am ajuns mai devreme, petrecând o oră bună în biserica arhiplină cu ocazia Rusaliilor. Părintele Petru Oprea a simțit la țanc nerăbdarea copiilor și ne-a trimis pe toți cei cu gălăgioși la purtător în poienița din spatele bisericii să începem pregătirile. Este aproape magic să dai cu ochii de locul acesta frumos după ce parcurgi cei doar câțiva metri ce despart biserica de poieniță, mergând pe o potecă îngustă precum scufița roșie spre casa bunicii, doar că de data aceasta lupul te lasă în pace să ajungi la destinație cu tot cu coșul plin cu bunătăți. Nu a trecut jumătate de oră că locul a fost ocupat de cort, mese, scaune și pături de picnic. Cătălina Negru, președinta Fundației ROMPRO, a adăugat la cele de mai sus și niscaiva jocuri pentru copii, printre care două coșuri de baschet împreună cu mingile aferente pe care a fost bătaie de la început până la sfârșit.

Deși nimeni nu a specificat în descrierea evenimentului care e dress code-ul, cum zic americanii, să vedeți invazie de ii în poienița olandeză! Opincile le-am lăsat acasă, poate data viitoare ne încălțăm în celebrii păpuci olandezi din lemn, Clogs sau Klompeni, o modalitate de a îmbina în garderobă cele două culturi, așa cum le-am îmbinat și în noi, în cursul procesului de integrare.

Mesele au fost așa pline de bucate că a fost nevoie la un moment dat să fie aduse din biserică încă două mese. Cum ar spune amuzată și un pic ironică partea olandeză a familiei mele, noi, românii, când ne strângem e musai să avem muuuuultă mâncare. Iaca, da, e adevărat, așa cum adevărat e că înainte de o petrecere olandeză e bine să mănânci bine acasă (mă rog, excepțiile nu fac decât să întărească regula). Icre, salată de ciuperci, fasole cu costiță, zacuscă, colivă, orez cu lapte, salam de biscuiți, socată, mă opresc aici că ați înțeles deja cât de îmbietor a arătat meniul.

Desigur, nu puteau lipsi muzica și dansul, talentații noștri români Ioana și Diana Murariu, Silviu și Ion Tănasă, au dat drumul la voie bună. Pământul a vibrat pe ritm de Ciuleandra și Brașoveanca atunci când ne-am prins cu toții, adulți și copii, la dans. Unii mai talentați, alții mai împiedicați, curajoșii și timizii împreună, vă jur că a ieșit o horă în toată regula.

Copiii au primit cadouri, adulții au stat la taclale, cu toții ne-am încercat apoi forțele jucând „Țară, țară, vrem ostași”. Cine a trecut în plimbare prin fața bisericii și a auzit un puternic „Pe cine?”, știți acum că eram noi, în poieniță, încordându-ne brațele și strângându-ne mâinile ca în niște menghine. Alți copii au trecut la „Rațele și vânătorii” sau, cel puțin, așa cred eu pentru că mi-am luat atât de în serios rolul de copil mare încât nu am mai văzut nimic în jur, fiind preocupată doar să străpung cordonul de mâini al adversarilor, meteahnă din copilărie când vroiam musai să câștig.

Pe când veselia era în toi, iată-mă și pe mine înapoi pe bidiviul meu cu două roți, ce să fac, fusesem invitată la o chermeză olandeză unde plecam mâncată bine așa cum se face (până la urmă s-a dovedit excepția de la regulă astfel încât am mers la culcare cu o burtă plină de bucate românești și olandeze). Zic unii cu gurile pline că am ratat torturile (da, nu tortul, se pare că au fost vreo trei), lasă că stau eu până la sfârșit data viitoare.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, de când m-am mutat în Olanda, sunt mai româncă decât atunci când locuiam în România. Sunt mult mai conștientă de bogata noastră cultură, de cîntecele și dansurile noastre, nu ratez niciun vot și citesc zilnic știrile din țară, de unde, pe vremuri, eram complet aeriană și habarnistă. Cum prind un localnic care mă întreabă despre țara mea (săracul, o face mai degrabă de complezență), mă metamorfozez pe loc în agenție de turism locală și nu mai prididesc în a lăuda munții și marea noastră. Momentele acestea când ne strângem cu toții, cu diverse ocazii, sunt pentru mine neprețuite. Mulțumesc din suflet organizatorilor, ne vedem cu proxima ocazie!

            Joi seară, într-o seară de martie mai caldă chiar și decât inima mea, am fost la un concert organizat de Ana Maria Stamp cu ocazia lansării noului ei site: anamariastamp.com. Ana este profesoara de pian a fetiței mele și, desigur, o figură cunoscută a comunității românești din Olanda. Am cunoscut-o acum câteva luni, tot la un concert, și m-a cucerit pe loc cu farmecul ei personal, dincolo de calitățile evidente de pianistă, profesoară și cântăreață.

            Seara s-a anunțat de la început un succes, începând cu drumul pe bicicletă, de-a lungul râului Amstel, de acasă până la locul cu pricina. Dacă ador ceva în țara mea de adopție este felul în care oamenii aleg să sărbătorească zilele cu soare. Cald sau nu, asta nu interesează pe nimeni, important este ca soarele să strălucească și gata, toată suflarea orașului iese afară, cu pături, mâncare, vin și chiar grătare, în parcuri sau pe malul râului. Îmi aduce instant aminte de studenția mea în căminele din Regie când ne înșiram pe malul Dâmboviței, răsfățându-ne cu o Busuioacă de Bohotin sau cu un Gambrinus. Că o făceam din lipsa banilor, puțin contează. Că olandezii o fac din spirit de economie sau nu, la fel, prea puțin contează, rezultatul este o mulțime de oameni zgomotoși, bucuroși, tineri.

            Am ajuns cu un sfert de oră mai devreme și, în loc să mă afund în comorile telefonului meu mobil, am ales să mă uit la canale, poduri și oameni și să continui să mă minunez de temperaturile nefirești pentru un sfârșit de martie în Amsterdam. Era pentru prima oară când mă aflam în Splendor și nu știam nimic despre acest loc. După ce am intrat, prima uimire a fost legată de vârsta publicului. Oare de ce a invitat Ana atâția oameni în vârstă, m-am întrebat eu din înaltul tinereții mele? Până să aflu răspunsul, m-am amuzat cum ne-am segregat spontan pe grupuri de vârstă, exact ca la biserică, pe rândul din stânga femeile, pardon vârstnicii, pe rândul din dreapta, bărbații, adică tinerii (mă rog, dacă eu cumva mai fac parte din această categorie). Splendor se finanțează singur, prin contribuția anuală a membrilor. Din cei 100 de euro plătiți anual, membri primesc invitații la concertele care se desfășoară în cadrul teatrului. De aici publicul în vârstă. Oamenii aceștia au ales să susțină tinerii muzicieni, investind anual o parte din pensia lor. Până o să ajungem și noi în România să facem așa ceva, o să mai treacă niște ani, pe mama nu o să o convingi veci să dea o parte din amărâta ei de pensie pentru astfel de inițiative. O opresc atât considerente financiare, cât și unele de mentalitate. După 45 de ani de comunism, ni se pare firesc ca statul să aibă grijă de astfel de locuri, nu noi în mod direct.

            Ana a purtat o superbă rochie, creație Adinda Anna care a investit în ea 3 săptămâni de ore lucrătoare, rochia marcând finalul studiilor ei de design. I s-a potrivit mănușă, o combinație reușită între feminitate și inocență, așa cum o percep eu pe Ana. Spectacolul a fost împărțit în trei secțiuni, corespunzător domeniilor în care ea profesează: pianistă, profesoară și cântăreață. Preferata mea (și am eu o mică intuiție că și a ei) a fost partea de voce. Ana interpretează cântece vechi românești, pe ritm de jazz, acompaniată de data aceasta la chitară de George Dumitriu, o altă figură cunoscută a comunității românești din Olanda, pe care am mai avut ocazia să îl văd în alte combinații muzicale.

            Seara mea culturală a fost una reușită, încă o dovadă vie că acest catarsis (prin artă) există și nu va muri niciodată. Drumul spre casă, la ora 10 seara, fără geacă, în Amsterdam, poate la câțiva metri sub nivelul mării, cu părul fluturând în vânt din goana bicicletei, a încheiat magistral terapia prin artă oferită de Ana Maria Stamp.

Si iata-ma la filarmonica din Amsterdam, pe numele ei „Concertgebouw”, mergand cu Brahms in urechi in ritmul meu alert de capra neagra romaneasca. Seara frumoasa de primavara nordica, entuziasm, tinerete si voie buna. In timpul concertului am realizat ca pot reveni la obiceiurile studentesti de a presta activitati culturale fara insotitori, doar ca atunci o faceam caci mi se parea interesant, acum as face-o pentru a gusta mai bine momentul.

Biletul achizitionat imi oferea o perspectiva neinteresanta, aceea de a sta pe scena, intr-un soi de tribuna, delectandu-ma cu spatele orchestrei si cu fata dirijorului. Prin urmare, am trecut la vanatoare de locuri bune, exact ca in vremurile tineretii mele de bucuresteanca fara bani. Si am inhatat un loc pe cinste asa cum se cuvine unei doamne imbracata corect, in fusta si camasa.

Sala arhiplina, cosmopolita, jubilam in asteptarea concertului meu favorit. Citisem inainte pe net despre dirijor si solista si bineinteles am retinut in primul rand picanteriile. Se zicea ca dirijorul, elvetianul Charles Dutoit, care trebuia sa aiba in jur de 75 de ani, fusese casatorit de 4 ori. In momentul in care si-a facut aparitia pe scena si i-am vazut parul vopsit intr-un negru pana corbului, am asociat rapid imaginea cu informatia si mi-am zis: tipul asta e un crai. Inceputul a fost clasic, o uvertura a unui olandez, Johan Wagenaar, „Cyrano de Bergerac”. Placut, dar nimic sa-mi ramana in memorie.

O scurta pauza si apare pe scena destul de celebra cica violonista olandeza Janine Jansen, o tipa de varsta mea, extrem de frumusica pentru o olandeza, cu o rochie de seara de un albastru azur. Parea destul de emotionata, lucru care m-a mirat, dar apoi mi-am zis, o fi pentru ca este acasa. Concertul de vioara al lui Ceaikovsky incepe si imediat gura mi se deschide intr-un zambet. Ador aceasta muzica. Dupa urechile mele profane tipa canta extrem de bine, doar ca reducea mereu volumul la pasajele mai lirice si parca nu imi placea. In fine, muzica era suberba. Si a fost pentru prima data cand am ascultat cu atentie si partea a doua si a treia si mi-au placut foarte mult. Dar…barfa serii vine de la sfarsitul primei parti. Mai erau cateva minute si la o ciupitura vanjoasa i se rupe coarda viorii. Janine da din umeri si se opreste concertul. Cateva secunde de stupoare si apoi sala izbucneste in aplauze frenetice. Pe scena bajbaieli, de unde sa imprumute o vioara, primul violonist se ofera, nu stiu de ce il refuza, apoi un violonist grizonat din randul doi se apuca sa repare coarda. Si da, reuseste. A si primit 3 pupici, o imbratisare si un buchet de flori la final. Eroul serii. In acest timp, eu si cu vecinii mei ne dadeam cu parerea. Eu scot din palarie ce mai citisem pe net si zic: ‘acu sa vedem cine ii da un Stradivarius’. Tipul din fata mea ma face pilaf replicand: ‘mai sunt inca 2 viori Stradivarius in orchestra’. Zambesc tampeste, intrebandu-ma in sinea mea: ‘de unde naiba stie treaba asta’. Ma rog, happy end, dar Janine a devenit si mai emotionata. Totusi s-a controlat destul de bine si a fost la inaltime pana la final, dar probabil ca asa se explica lipsa ciudata a bisului, desi a fost aplaudata in picioare minute in sir.

La pauza am baut pe fuga un suc, sampania era cu bani si nu m-a tentat. O fi biletul scump, dar in pret e inclus transportul si bauturi inainte si in pauza concertului. Iar transportul chiar inseamna ceva pentru ca majoritatea vine fara masina caci in Amsterdam parcarea se plateste si credeti-ma ca nu e ieftin. Dupa pauza a fost Simfonia nr. 1 de Brahms, nu prea sunt o mare cunoscatoare de Brahms, dar mi-a placut, desi tot concertele raman preferatele mele. Ma repet, desi am urechi profane, parca in partea a treia sau a patra, am sesizat pasaje din simfonia nr. 5 de Beethoven. Chiar sunt curioasa daca asa e. Poate ascultati si voi. La Concertgebouw, in Piata Muzeelor din Amsterdam. Cu Orchestra Regala a Olandei. Neaparat :).