Archive for the ‘CĂLĂTORII’ Category

Viața noastră se scurge în ritm de ceasornic, zi după zi, an după an, însă diferențele semnificative pot fi înglobate mai debrabă în etape decât în luni sau anotimpuri. Copacii atinși de „boala” toamnei sunt jucării multicolore pentru copil, prilej de tristețe și gânduri morbide pentru adolescent, tablou de inspirație impresionistă pentru adult.

Călătoriile se așează cel mai frumos pe un suflet inocent. Gura căscată, ochii larg deschiși a mirare, interjecțiile admirative sunt apanajul tânărului călător. Nimic nu se compară cu emoția noului. Marea Mediterană văzută pentru prima dată se scurge poetic în sufletul privitorului, fără stavile, fără comparații, fără saturație. Un oraș plin de istorie ți se relevă în toată splendoarea lui atunci când erai familiarizat cu palate și castele doar de la televizor.

Am petrecut de curând 3 zile în capitala unui fost imperiu. Aș spune că am fost într-o excursie în Viena, dar, pentru a fi în rând cu lumea, voi zice că am executat între două avioane un city-break. Nu voi consemna aici un ghid de călătorie, informațiile cu pricina se găsesc pe toate gardurile la doar un click distanță. Ceea ce m-a impresionat a fost oglindirea diferită a unei astfel de înșiruiri de palate grandioase în sufletul meu de adult.

 vienna_austria_schonbrunn

Plimbându-mă ore în șir prin celebrele Hofburg sau Schonbrunn, pe măsură ce treceam din dormitoare în săli de recepții, m-am trezit oscilând între admirație, dorința de a afla informații noi și revolta față de realitatea crudă din spatele acestor construcții. Nu-i așa că banii necesari ridicării unor astfel de palate s-au strâns de pe spatele amărâților plătitori de taxe și nu de pe urma verdețurilor cultivate de Maria Tereza? Nu-i așa că istoria nu s-a grăbit să consemneze partea ascunsă a lucrurilor? Dar oare noi privitorii am mai fi interesați să scoatem din buzunar 20 de euro dacă în ghidul audio ni s-ar povesti despre sacrificiile făcute de niște anonimi pentru ca noi să ne extaziem astăzi la vederea frumoaselor interioare baroc sau rococo? Orișicum, în Viena, împărații și prinții s-au luat la întrecere în a construi palate care să întreacă în grandoare Versailles-ul francezilor.

Nu sunt nici prima, nici ultima care a fost impresionată de povestea împărătesei Sissi. Este adevărat că s-au creat și o grămadă de mituri în jurul ei sau, mai bine spus, s-au umplut goluri cu tot soiul de povești și presupuneri. Puține femei pot rămâne reci în fața unui suflet chinuit și apăsat de constrângerile vremii. Nu că vremurile actuale nu ar produce o multitudine de specimene feminine private de libertate. În unele cazuri, corsetul a fost înlocuit de niște chingi mentale care strâng și paralizează la fel de tare. Iar relatările despre numărul de ore petrecut de Sissi în aranjarea podoabei capilare sau în întreținerea tenului m-au dus cu gândul la o sumedenie de dive din zilele noastre. Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie.

Bărbatul ei cică a iubit-o foarte mult. A și declarat aceasta când a aflat că a fost asasinată. Cât despre ea, nu se știe, că era cam nevrotică, cam capricioasă. Nu stiu voi, dar mie îmi dă cu virgulă. Sau, mai bine spus, mă ia cu valuri de feminism. Când sufletul meu avea vreme să o iubească cu atâta patos dacă se scula la 4 dimineața și muncea ca un apucat până seara? Când își exercita rolul de tată, dacă el stătea închis în biroul lui toată ziua? Mă scuzați, istoria consemnează că se înconjurase de portretele nevestei și ale copiilor. Dovada de necontestat a dragostei. Doar destinul lui era să conducă un imperiu, nu să împartă pupicuri cu familia lui.

În ciuda a tot ce am scris până acum, Viena merită vizitată. Faceți-o într-o excursie sau un city-break, după cum vreți voi. E opulentă, plină de capodopere arhitecturale și extrem de bine întreținută. Oamenii sunt cam aroganți, dar asta se cam știe deja. Transportul public e de nota zece, pe oriunde mănânci nu riști să iei vreo țeapă. Cât despre impresiile de mai sus, nu sunt decât rezultatul fascinației schimbării de optică care survine cu fiecare nouă etapă din viața mea.

Londra

Posted: 25 Septembrie 2012 in CĂLĂTORII
Etichete:, , , ,

Totul a inceput vinerea in aeroport. Dimineata devreme. Prea devreme se pare. Caci ametita de nesomn si chinuita de o amigdalita urata, ma asez mirata la o coada kilometrica in Heathrow pentru controlul pasapoartelor. Desi in jurul meu erau doar negrii, asiatici, musulmani si ceva americani, beculetele neuronale au palpait de cateva ori intrigate, dar pentru urmatoarea ora au ramas stinse. Doamna politist a zambit discret, dar superior cand mi-a vazut cartea de identitate, amuzata de unica fraiera ratacita la coada de All Pasports, in loc sa beneficieze de statutul de membru UE, obtinut cu sudoarea fruntii de mai marii patriei.

Pentru a ma deplasa in centru am ales metroul. Citisem dinainte ca este cel mai vechi metrou din Europa si asa este, m-a hurducait catinel pana in Picadilly Circus. De aici am colindat linistita prin binecunoscutele si plinele de gura-casca Trafalgar Square, St. James’s Park, Westminster Abbey, Parlament, London Eye.

In timpul plimbarii m-am asezat sa vizionez Horse Guards Parade. Eu si inca alti 100 de extaziati, dotati cu toata aparatura foto-video necesara. Si iata cum apar din stanga 7 calareti, frumos imbracati, fac 2 manevre si se opresc, iar din dreapta apar 10 calareti, seful incepe sa urle niste comenzi, se misca niste sabii, din cei 10 trei dispar in curte, apoi se asaza fata in fata cu ceilalti si se pun pe stat. Trec vreo 10 minute, cand ma intreb deodata de n-am innebunit de stau asa degeaba asteptand sa se miste coada cailor. Si am facut stanga imprejur directia parc, unde am vazut cele mai multe veverite din viata mea, atat de prietenoase incat una mai obraznica chiar a vrut sa manance ceva imaginar din palma mea.

Parlamentul chiar e impresionant, atat prin pozitionare, cat si prin arhitectura si dimensiuni. Prima interactiune cu Tamisa a fost de pe Westminster Bridge, nu mi-e frica de inaltime de obicei, dar distanta dintre pod si apa m-a lasat fara grai. M-am gandit imediat ca e locul perfect pentru sinucigasi. Dupa pod e St. Thomas’ Hospital unde am intrat in cautarea unei farmacii. Nici o legatura cu atmosfera de spital cu care eram familiara, magazine, cafenele, voie buna si nici un miros morbid. Domnul indian de la farmacie plutea pe undeva prin Nirvana, asa ca nu m-a ajutat cu mai nimic, doar m-a trimis sa caut alta locatie. Aceeasi constatare ca si in Olanda, nu gasesti farmacii, se pare ca pe aici oamenii trec direct de la starea de sanatos la cea de internat la terapie intensiva.

Tot in cautarea unei farmacii, am scapat de turisti si am nimerit intr-o strada-piata, Lower Marsh. Era pauza de pranz, majoritatea isi cumpara mancare de la tarabe, unde gaseai tot soiul de tigai pline cu arome indiene si asiatice. Oamenii pareau agitati, asa ca in Bucuresti, plin de imigranti, pe localnici i-am recunoscut dupa dimensiunile rubensciene ale doamnelor. Plimbarea pana la St. Paul’s Cathedral, locul de intalnire cu prietena-gazda, mi-a incantat privirea, iar Royal Courts of Justice, un castel pe bulevard, mi-a adus aminte ca ma aflu in fostul Imperiu Britanic.

Cina am luat-o intr-o piata de langa Waterloo Station, unde tipul care ne-a vandut mancarea ne-a explicat ca are jobul perfect de weekend, vorbeste cu oamenii, asculta muzica, da, chiar parea fericit. Nu puteam incheia ziua fara un Guiness intr-un pub londonez de pe langa faimoasa Regent Street, unde gasesti larma cat sa te oboseasca suficient pentru a dormi bine noaptea.

Urmatoarele 2 zile am luat-o mai usor, aveam companie deosebit de placuta si nu intentionam sa-mi omor trupul si sufletul intr-o alergare continua. Dupa o scurta plimbare prin Noting Hill si grabita fiind sa parasesc Portobello Road, unde gaseai vechituri si puzderie de oameni, ne-am indreptat spre Kensington, unde chiar am putut respira. In parc londonezii iesisera cu familia la picnic, jocuri si relaxare. Albert Memorial mi-a adus aminte de „Palatul lui Becali” din Bucuresti, caci Albert a fost asa iubit de Victoria si popor ca l-au scaldat cu aur din abundenta. Royal Albert Hall ne-a starnit curiozitatea de a incerca un concert, asa ca dupa un scurt popas in celebrul Harrods, interesant magazin, dar atat de aglomerat ca imi venea sa ies direct pe geam, iata-ne in fata celei mai amuzante experiente din acest weekend. Am cumparat bilete la un concert de muzica de meditatie si vindecare, eram din start foarte sceptica, dar muream de nerabdare sa vad macar cum arata sala pe dinauntru. In foaier plin de indience in sari, colorate simpatic, locurile noastre erau la balcon, la etajul 3, adica am urcat cu liftul, sala era impresionanta prin dimensiuni, dar nu la fel de impresionanta prin decoratiuni, discret in sufletel eram mandra de Ateneul Roman, iar pana la final mandria a atins cote paroxistice, caci Ateneu inseamna in continuare cultura si calitate, pe cand aici banul este asa de important incat aproape oricine poate urca pe scena. Dupa o asteptare gen Guns N’ Roses la Bucuresti, iata intrand in sala direct printre spectatori un batran indian imbracat in rochie portocalie, frumusel, cu par lung si barba alba ascetic de lunga. Aplauze frenetice, inchinaciuni, noi doua murind de ras caci parca eram intr-o secta, inca vreo 8 indieni urca pe scena, cantand la diverse instrumente traditionale, plus vreo 2 viori. Bineinteles ca batranul guru incepe seara prin prezentarea cartii lui, ma rog, intr-o engleza din care intelegeam mai mult nu, spre sfarsitul concertului, dupa ce l-am analizat temeinic, am concluzionat ca are fata de sarlatan, parca il vedeam inconjurat de admiratoare, iubindu-se infocat cu dansele. Sa nu ma intelegeti gresit, muzica a fost frumoasa, intr-adevar te relaxa si te impingea spre meditatie, de vindecat tot cu antibiotice m-am facut bine, dar poate nu am fost eu deschisa, si poate ca ma insel amarnic si omul e autentic in spiritualitatea lui, dar orisicum insist ca nu era de Royal Albert Hall.

Ultima zi m-a facut sa cunosc indeaproape celebrele autobuze londoneze cu etaj caci ploua britanic si la fel de celebrul taxi negru cu aspect interbelic caci era sa pierd avionul. Traficul in Londra e o nebunie, agitatie, claxoane, chiar si duminica seara. Transportul in sine nu e la calitatea care trebuie si e foarte scump. Zona bancara m-a impresionat prin grandoarea cladirilor in aceeasi masura cu zona muzeelor, desi constructia de cladiri moderne, din sticla, peste frumoasele palate din secolele trecute, deranja privirea. Nu mi-am dorit nici un moment sa vizitez Tower of London, dar caderea crepusculului peste castel si peste vecinul Tower Bridge, m-a fascinat intr-adevar.  Ultima plimbare a fost prin ascunsele St. Katharine Docks, cu melancolicele barci vechi, apa, terase, cladiri frumoase. Londra s-a incheiat cu fish&chips la The Dickens Inn, unde firesc ca am vizionat si un meci de fotbal.

Pentru mine Londra ramane cel mai mare oras pe care l-am vazut pana acum, extrem de aglomerat, puzderie de cladiri mari si frumoase, la tot pasul un teatru, un cinema sau un pub. Diversitate de natii, lume nu foarte politicoasa, oameni obositi si stresati. Categoric imi doresc sa revin. Sa vad si sa simt mai mult. Oricum, daca un cugirean de-al meu rateaza Bucurestiul si vine direct in Londra, va lua prima barcuta peste Canal si va fugi spre casa mancand pamantul. Se va retrage in gradina la el si va cugeta precum Moromete la cat de nebuni sunt unii care vor a trai in asemenea monstruozitate de oras.

Garana

Posted: 24 Iulie 2012 in CĂLĂTORII
Etichete:, , , ,

Vi s-a intamplat vreodata sa va propuneti a face un lucru deloc greu de indeplinit, dar sa tot amanati infaptuirea lui? Sa vi-l notati prin diverse caietele sau sa-l treceti mereu pe celebra lista de inceput de an? Cred ca aceasta amanare face parte din procesul de autoflagelare sau o fi prea dulce asteptarea autoimpusa, cine stie ce zace prin strafundurile sufletelelor noastre amarate si chinuite.

Iata-ma si pe mine in sfarsit in postura de ascultator de jazz prin cele 2 seri petrecute la festivalul de la Garana. Din nou am fost inteleapta si am venit fara asteptari, fiind rasplatita cu timp de calitate. Munti, brazi, lacuri, atmosfera de festival, oameni cu vadite preocupari culturale, muzica buna, mancare excelenta, nu prea mi-a lipsit nimic.

Pe timp de zi fiecare se indeletnicea cu ce putea: scaldat in lac, inrosire la soare, gratarel la gura cortului, ture cu bicicleta, plimbari romantice cu barca ori somn de voie. La ora 19:00 sau fiecare cand poftea ne prezentam in Poiana Lupului pentru portia de muzica. Ma rog, la inceput portia de gulas ori fasole cu carnati ori gratangeala ori ciorba de salata ori placinte mocanesti, dar si asa, cu burtile pline, tot mai era loc de muzica.
La inceput am ascultat cu destula reticenta, nu prea patrundea nimic dincolo de piele, dar am refuzat sa ma apuc de criticat. Si bine am facut, caci pana la sfarsitul primei seri m-a cucerit acordeonul unui roman si pianul unui norvegian ce plangea trist si melancolic cu sunete nordice. Iar cei 4 km inapoi spre locul de culcare, sub acea puzderie de stele pe care doar la munte o poti experimenta, nu au facut decat sa adanceasca jazzul in suflet si sa scoata surplusul de mancare prin pori.
Nu as putea incheia relatarea fara a mentiona si niscaiva elemente negative. Habar n-am daca i-a mai etichetat cineva pe „taranii urbani”, dar pentru mine sunt cele mai deranjante personaje posibile. Sunt aparuti dupa ’89, tanjesc toata viata dupa masini si bani, umbla numai in gasca, sunt zgomotosi, tot ce inseamna cultura e pentru ei o gluma proasta sau subiect de caterinca, sunt lipsiti de identitate, de valori. A nu se intelege ca au venit la festival, nu, isi adusesera doar gagicile la o balaceala de weekend. Traiasca jazzul!

Nu stiu altii cum sunt, dar eu am nevoie de companie buna ca sa ma iubesc cu un oras. Ajuta bineinteles si orasul in sine, dar daca iti plimbi picioarele alaturi de un localnic cu care mai si vibrezi, calatorul din tine zice bogdaproste si se tavaleste intr-o stare de bine.

Naiba sa le ia de asteptari ca mult am mai patimit in viata din cauza lor. Asteptari ca oamenii, orasele, natura sa performeze conform imaginatiei noastre, ca si cum fiecare om e stapanul absolut al spatiului sau inconjurator, cu tot ce-l populeaza. Iata cum poti sa te lasi liber de asteptari, sa calatoresti spre Malmo fara proiectii inutile si sa petreci un weekend minunat, uimit in fiecare minut de frumusetea vietii.

Cladiri la fel de impunatoare ca in Copenhaga, stilul oaresicum asemanator, o piata mare (Stortorget) si o piata mica (Lilla torg), cum ne-a obisnuit Sibiul, parcuri frumoase, izul linistitor de provincie, oameni placuti, iar ca bonus plaja si marea. Si pentru ca am fost foarte cuminte a mai venit un cadou: un albastru infinit si o temperatura ideala. Va rog sa ma credeti ca atunci cand vorbim despre indepartatul nord o vreme ca cea cu care m-am delectat e un mare cadou.

Lumea e destul de diversa si aceasta pentru ca vorbim de zona cu cei mai multi imigranti din Suedia. Dar am scapat de invazia turistica si am putut sa ma bucur de autentic. Am mancat chiar si raw food intr-unul din parcuri, inconjurata de trandafiri si mult soare. Stiu ca sunt destul de circumspecta cand vine vorba de trenduri, nici pana in ziua de azi nu am reusit sa citesc ceva de Coelho caci am intrat la banuieli de prea mult succes, dar raw foodul asta mi-a placut la nebunie: somon, morcovi, pastai de nu stiu ce si alte legume neidentificate. Completat cu un tort de morcovi si un expresso dublu ca la mama lui.

Cateva ore la malul marii, alaturi de o sticla de prosecco si discutii de-alea de-mi plac mie, ca vin direct din inima si trec prin creier doar atat cat sa ne asiguram ca nu-l deranjam pe celalalt cu ceva. Un apus de soare melancolic cu mingea de foc care coboara incet in mare, pustoaice suedeze cu ochi superbi, cum doar la ei gasesti, balacindu-se zgomotos la ceas de seara. La vita e bella!

Stiam despre scandinavi ca sunt maestri in egalitate si protectie sociala. Noi romanii ne-am obisnuit cu capitalismul si nu putem trai fara sa ne serveasca cineva cand poposim intr-un restaurant sau bar. In Suedia e altfel: stai la coada frumos sa-ti comanzi cafeaua sau mancarea. Nu umbla nimeni dupa fundul tau sa te serveasca decat prin restaurantele alea cu stele Michelin, prin urmare nici bacsisul nu se practica. Trebuie sa recunosc ca m-am simtit lezata de atata egalitate ceea ce inseamna ca pe nevazute m-am umplut de stereotipuri sociale, rusine sa-mi fie!

Bine, bine, dar de aici si pana la eforturile burlesti pe care le-am facut pentru a smulge un zambet, e cale lunga. Stai frumos la coada si, ca bonus pentru asteptare, primesti un cub de gheata. Din partea celor care te servesc. Probabil ca sunt eu prea doritoare de emotii impartasite.

Nu vreau sa inchei fara a pomeni despre pescarusii cei caini vagabonzi. Va aduceti voi aminte de pescarusii cei draguti? Cu tipetele lor triste? Pentru mine sunt niste creaturi tare frumoase. Insa surpriza. In Malmo sunt cica prea multi si agresiv de domestici, deci localnicii ii urasc. Pana la exterminare. Oare de ce nu scrie presa internationala despre aceasta meteahna, dar in schimb tot strainul stie ca in Bucuresti nu ai ce cauta fara cizme lungi de fier, asa ca sa te protejezi de haitele de caini vagabonzi? Poate daca sarmanii pescarusi ar incepe sa latre s-ar auzi despre suedezii care nu-i suporta tocmai la Bruxelles si am mai citi si noi despre altceva decat balacareala publica Basescu – Ponta.

In toate pelegrinarile mele prin orasele lumii (a nu se intelege ca au fost prea multe) mi-a lipsit disciplina unui explorator adevarat. Pregatirea a fost intotdeauna superficiala, planificarea a mers dinspre spontan spre haos. De multe ori m-au cuprins regretele, dar cum as putea lucra contra firii mele?

Iata-ma asadar in Copenhaga, cu destinatie finala Malmo, dupa o lenesa si sumara navigare pe internet. Intr-un final am urmat cele 2 sfaturi primite de la prietena-gazda si am aterizat cu metroul in Kongens Nytorv. O piata mare cu cladiri pe masura asa cum se cade intr-o adevarata capitala. Neavand o tinta precisa am facut agale ocolul pietei, identificand nelipsita strada pentru shopping Stroget si portul vechi Nyhavn.

Ma intorc un pic in aeroport caci ma incearca un spirit critic. Vazand ploaia torentiala am hotarat sa iau pranzul in aeroport. Nu sunt o mare consumatoare de pizza, dar atunci si acolo m-am decis pentru un restaurant italian. Cred ca am dat vreo 15 euro in schimbul unei jalnice experiente, asta sa ma lecuiasca de a-mi mai satisface pofte prin aeroporturi. Mi-a trecut supararea imediat ce am pus piciorul in futuristul metrou danez, sincer unul din cele mai interesante trenuri cu care mi-a fost dat sa calatoresc.

 

Plimbarea in port a fost placuta, privirea mi s-a lovit de ceva cladiri moderne a caror destinatie mi-a scapat. Pana la urma tot pe strada cu magazine am ajuns, doamne fereste nu pentru a cumpara ceva, ci pentru a cauta o cafenea cu internet. Astfel am ajuns sa beau una din cele mai bune cafele din ultima luna, la Baresso. Si m-am uitat la oameni. Pentru a intelege cum sunt danezii. Dar nu cred ca a fost un studiu relevant caci ma aflam in plina zona turistica.
Domol am purces spre gara si am ajuns intr-o piata mare, Radhus pladsen. Acolo se odihnea un palat superb, cu turle si statui din aur, cica era cladirea primariei. Din asa-zisul studiu pe internet aflasem ca nu trebuie sa ratez gradina Tivoli. Si in 2 minute am dat nas in nas cu ea. Intrare cu banuti, timp nu prea mai aveam, lasa ca ii trag o vizita luni. Am dat sa continui marsul spre gara, cand colo in cladirea cea mare si frumoasa de peste drum de Tivoli zacea gara mea. Un lucru as mai preciza si un mit as mai darama: lumea de pe la ghiseele de prin vestul Europei nu crapa de amabilitate, chiar deloc as zice, bine, bine, nici nu ar ajunge sa urle la tine de dobitoc ce esti, dar asta pentru ca ei nu ar urla in nici o imprejurare, preaplinul si angoasele metafizice sunt ocupatii pentru sud-estul Europei.

In cele cateva ore petrecute in capitala Danemarcei am realizat ca am scapat definitiv de mania bifarii obiectivelor turistice, ba chiar ca urasc profund zonele turistice, ca imi place sa ma holbez la localnici, sa vad cum arata, ce fac, ce gandesc, cum simt. Normal ca o plimbare prin zonele de interes nu poate lipsi, dar m-am simtit eliberata de obsesia „trebuie bifat”, devenind un calator liber.