Saga diferențelor culturale (episodul 1)

Posted: 31 Martie 2016 in CONFESIUNI
Etichete:, , , ,

Pentru cei care preferă să asculte, click pe imaginea de mai jos: https://www.youtube.com/watch?v=Uxt8hH7r_fU

 

De curând, o prietenă m-a provocat să îi ofer câteva exemple din seria diferențelor culturale cu care mă confrunt de când am pus piciorul în Olanda. Zis și făcut, purced la îndosarierea lor. Constat că aceste diferențe nu se mai lasă în sinea mea cu iritare și grave angoase, ci saga aceasta începe să mă amuze și să mă îmbogățească. O fi un semn că mă integrez, probabil.

Deunăzi m-am apucat să studiez temeinic primul raport despre fetița mea întocmit de școală. E o hârtie bine făcută care printre calificative și comentarii o descrie fidel pe fată. La una din afirmațiile învățătoarei merită însă să facem o analiză pe text. Zice doamna la capitolul dezvoltare socială: „Annei îi place uneori literalmente să ATÂRNE de mine”. Pentru o mai bună înțelegere precizez că vorbim de un copil de 4 ani și jumătate. Care pentru mine, în mod firesc, are nevoie, din când în când, să fie ținută în brațe de învățătoare. Dar pentru ea, tot în mod firesc, fetița mea seamănă cu o maimuță care o folosește pe post de copac deoarece, nu-i așa, maimuțelor le face plăcere să atârne uneori de câte o creangă în timp ce meditează la teoriile evoluționiste ale lui Darwin. Eu mă gândesc la dragoste, ea se gândește la lipsa independenței. Fiecare cu oalele ei!

Din aceeași serie de maimuță atârnătoare, consemnez o fază petrecută în timpul lecției de înot. Nu e nimic special că fata mea se războiește deja cu apele piscinei, aici este normal și aproape obligatoriu să înveți de mic să înoți. În cazul în care vitregia vieții te aruncă într-un canal, să știi singur să supraviețuiești și nu să te scufunzi ca un pietroi. La un moment dat, din senin, se agață fata de gâtul profesoarei și, din preaplinul românesc cu care i-am binecuvântat sângele, îi aplică tipei un pupic dulce pe obraz. Martoră mândră, îi zâmbesc doamnei care de rușine și panică aproape se îneacă cu fetița mea de gât. În apărarea profesoarei, precizez că acum vreo 5-6 ani Olanda a fost zguduită de cazul de pedofilie al unui educator de grădiniță. De atunci, persoanele de sex masculin din sistem au făcut schimbări drastice de carieră, înmulțind rândul zugravilor, instalatorilor sau al oamenilor de afaceri, după posibilități. Iar dacă o mamă vede picior de bărbat prin preajma creșelor și grădinițelor își ia odorul în spinare și fuge mâncând pământul. Acum profesoara în cauză e femeie în toată regula, dar poate în mintea ei fata mea era o reprezentantă precoce a comunității LGBT și în loc de un pupic dulce, se lăsa cu hărțuire sexuală. Între timp, spre slava ei, profesoara și-a depășit fricile și s-a obișnuit cu efuziunile sentimentale ale maimuțicii mele.

cross_culture

Schimbând sensul, am fost și eu pusă în situația de blocaj cultural, undeva pe la începutul școlii. În comunitatea școlară olandeză sunt foarte răspândite întâlnirile de joacă între copii (play-date). Se practică și pe la noi treaba asta, dar la vârsta grădiniței (4-5 ani) vine la pachet și cu împrietenirea părinților care purced la bârfe și cafele în timp ce odraslele zburdă fericite. Era într-o vineri, iese fetița de la școală și este invitată oficial de o colegă să se joace împreună. Cred că o mai văzusem pe mama colegei de vreo 2 ori, abia dacă ne dădeam buna dimineața. În 2 minuțele, fata mea era cocoțată acrobatic pe bicicleta doamnei și îmi făcea încântată cu mâna. Pe față îmi înghețase un zâmbet amabil și tâmp. Mama cu pricina observă blocajul meu și mă întreabă amuzată dacă am ceva împotrivă. M-am înroșit, m-am bâlbâit, mi-am refăcut rapid conexiunile neuronale și am reușit să facem schimb de numere de telefon și de adrese. Și dusă a fost. Iar eu am rămas singură și năucită, cu picioarele bine înfipte în cimentul din fața școlii, uitându-mă ca o felină sau chiar ca o bovină la fetița mea care dispărea veselă din raza mea vizuală.

Rămânând la exemplul acestei familii, fetele noastre au continuat să se joace împreună când la noi, când la ei acasă. Atât mama, cât și tatăl îmi păreau simpatici astfel încât, firesc, din inimă, cum zicem noi, am executat o operațiune de apropiere și între adulți. I-am invitat la cafea, le-am povestit despre țara și un pic despre viața mea, de fiecare dată, politicoși, cu zâmbetul pe față, argumentând că sunt ocupați, m-au refuzat. Am priceput într-un final că nu e musai să avem și noi o relație, fetele noastre se pot juca împreună și atât.

O diferență pozitivă pentru mine de data aceasta este felul în care părinții și sistemul reacționează atunci când un copil se îmbolnăvește. În România, de cele mai multe ori, o viroză se dezbate musai în camera de urgență a unui spital, de unde, tot de cele mai multe ori, nu pleci acasă fără o rețetă cât un pomelnic. Iar părinții copilului bolnav îl țin în carantină pe perioada bolii, riscând altfel oprobiul public. Aici lucrurile stau altfel. La urgență se ajunge foarte rar și mai ales cînd vorbim despre bebeluși. La medicul de familie te înființezi când ți se pare că boala durează prea mult sau că s-ar fi complicat. Dacă medicul nu sesizează nimic anormal pentru un copil gripat, te trimite acasă cu recomandarea blândă să îl hidratezi corespunzător și să ai grijă să se odihnească. Eu personal am plecat de la medic cu rețetă o singură dată. Iar copiii, dacă nu au febră mare, sunt trimiși frumos la grădinițe sau școli, pe principiul „scapă cine poate și cine e puternic din această colcăială de viruși”. Iar cine nu scapă, se întărește.

O treabă care îmi place în spațiul public este lipsa certurilor. Mai ales cele amoroase care se desfășoară probabil în spațiul privat și înclin să cred că și acolo pe muțește. În patru ani de Olanda am fost martoră la două dispute romantice, de fapt și acelea mai mult niște isterii muierești în condițiile în care partea masculină dădea replica cavalerește, fără umflături de mușchi. Apropo tot de spațiul public, nu am crezut vreodată să ajung să îmi lipsească fluierăturile tipice din partea bărbaților care dau găuri cu picamerul în caldarâm. Nu m-am lămurit încă cum stă treaba cu agățatul aici, dar vă jur că nimeni, niciodată, nu s-a uitat la mine pe stradă. Mă gândesc că urâta urâtelor nu oi fi, nici picioare până în gât nu posed sau alte proeminențe apetisante, dar totuși chiar nimeni să nu se holbeze la nimeni? Zău că mi-e dor de niște comentarii sexiste, de aceste confirmări facile ale femeii din mine.

Până la următorul episod din saga diferențelor culturale, rămân cu constatarea că, o dată scăpat de la înec după ce te-ai aruncat în marele ocean al unei culturi diferite, chiar te poți îmbogăți, măcar că începi să schimbi tot felul de obiceiuri nesănătoase cu care ai venit la pachet din țara de origine. Iar pe cele pe care alegi să le păstrezi cu mândrie și să le dai mai departe, te fac să devii mult mai conștient de cine ești, de unde vii și de cât de frumoasă e de fapt lumea în care te-ai născut.

Comentarii
  1. Voica spune:

    Eu aștept cu nerăbdare si următorul episod! Imi place mult cum scrii. 🙃😘

  2. Paula spune:

    Cati, ce descrii tu in aceste episoade (si recunosc ca le astept pe urmatoarele) se intampla si aici in Anglia. La scoala copiii primesc un singur raport anual, insa sunt evaluati continuu. Evaluarea urmareste mult mai multe aspecte (17 mai precis pentru primul an de scoala 4-5 ani) intre care citit, scris si mate sunt doar 3, restul sunt legate de dezvoltarea psihica, fizica, capacitatea de a innoda prietenii, de a lucra in echipa, de a impartii cu altii, modul in care copilul comunica si participa la clasa, modul de exprimare prin arta, etc. Este mult mai vasta evaluarea, nu doar materiile de baza pe care ni le aducem noi aminte din scoala primara. In plus nu exista notiunea de note sau de clasament la nivel de clasa. Se merge pe principiul ca fiecare individ este unic, cu abilitati diferite si nu este normal sa compari copiii la fiecare materie in parte. Copiii sunt recompensati pentru efortul lor in timplul scolii, prin diverse diplome saptamanale pentru contributie generala sau intr-un anumit domeniu (inclusiv pentru ajutat la strans jucariile), nu exista notiunea de careu la final de an in care premiul I primeste coronita, etc. Exista niste asteptari nationale pentru fiecare an iar copilul este evaluat in functie de aceste asteptari, cu calificative de genul: sub, mediu, peste. Iar comunicarea dintre oameni este foarte mult rezultatul sistemului de invatamant.
    Play-dates sunt si aici, copiii isi dezvolta prietenii multiple si vor sa se intalneasca si in afara scopii. Intr-adevar, multi parinti care par deschisi, vorbesc frumos, zambesc tot timpul, dar nu vor nici un fel de apropiere in afara de hi, how are you? nice weather!; insa sunt parinti care sunt foarte deschisi si se leaga prietenii foarte frumoase.
    Iar Paracetamolul este rege in tara asta! :))

    • huliganii spune:

      Trăiască Paracetamolul și în Olanda! E pe post de panaceu. Din câte descrii tu, seamănă sistemele foarte mult.
      O să mai scriu despre acest subiect și mai schimbăm impresii. Spor la toate cele!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s