Griș cu lapte sau gălbenuș frecat cu zahăr

Posted: 22 Februarie 2016 in CONFESIUNI
Etichete:, , , , , ,

Nu am întrebat, însă nici nu mă voi deranja să o fac. Sunt deja convinsă că, după toate tratatele de psihologie, trec printr-o fază normală. De câteva luni încoace, mă încearcă o puternică dorință de reîntoarcere în copilărie. Se manifestă sau, mai bine spus, o las să se manifeste, într-un fel mai degrabă amuzant.

Nu stau bine la capitolul amintiri din copilăria timpurie. Cred că mi-am văzut de treaba mea atât de bine încât am uitat să mă opresc din când în când din joacă și din experimentat pentru a înscrie amintiri în creier. Dar mi-a rămas o senzație puternică. Plăcerea deosebită pe care o resimțeam atunci când beam griș cu lapte. Nu de-ăsta de adulți, cu mult griș, de-ăla de bebeluși de se poate bea din biberon. Acum o săptămână nu am mai rezistat chemării aproape atavice și mi-am pregătit 500 ml de lapte cu 2 linguri de griș. Asezonat cu zahăr la discreție. Nu m-am pretat chiar la biberon, însă rezultatul a fost consumat prin sorbire și nu prin folosirea lingurii. Am înregistrat o asemenea plăcere interioară încât procesul a fost repetat după câteva zile. De vis!

În același registru, ocupată și cu vizionarea unui film, am frecat vreo 15 min, prin utilizarea unei linguri de lemn, două gălbenușe cu mult, dar mult zahăr, până am obținut cea mai cremoasă cremă posibilă. Produsul rezultat a fost apoi ingerat încet, pentru o plăcere îndelungată, totul finalizându-se prin lingerea tuturor ustensilelor. A fost un soi de bucurie asezonată cu răzbunarea frustrărilor din copilărie când mama mă alunga de pe lângă castroane atunci când pregătea prăjituri. De ce? Pentru că vroiam să îngurgitez toată compoziția.

 mother_baby_hands

Un alt salt înapoi îl înregistrez destul de des atunci când, afară fiind, îmi ajunge la nas un miros de natură arsă. Că o fi lemn, că or fi rest de culturi pe câmp, habar n-am, clar este că miroase exact ca toamna târziu în orașul adolescenței mele. Senzația e atât de puternică și atât de reală încât mă podidește plânsul. Nu pot avea certitudinea, dar bănuiesc că dând timpul înapoi cu mai mult de 20 de ani, în circumstanțe asemănătoare, nu îmi doream decât să mă fac mare și să plec de acasă, să fiu liberă. Spălam-aș cu libertatea obținută pe cap, îmi zic acum cu obidă! Mda, nu întotdeauna, doar uneori.

Ce m-o fi apucat? Probabil că mai multe adunate. Mă făcuși mamă, tradus: eu mă ocup de cineva, nu cineva se ocupă de mine. Nu e o povară, aproape că nu o simt ca un „trebuie” această responsabilitate, o fac de cele mai multe ori și basta, dar, undeva, în interior, știu într-un fel dureros că e un fapt ireversibil. Eu am grijă de copilul meu și tot eu am grijă de mine. Și cu asta basta!

Un alt trandafir în buchetul problematic ar fi viețuitul pe tărâmuri străine. Nici că se putea un cuvânt mai bun să descrie miezul situației. Condițiile meteo îmi sunt străine. Natura îmi este străină. Oamenii, cu precădere oamenii, îmi sunt străini. Înregistrez totul cu ochiul minții, analizez, trag concluzii, însă uneori totul îmi este atât de străin că m-aș face valiză și aș efectua o călătorie în dublu sens: fizic, înapoi acasă și temporal, înapoi în copilărie.

Totul la pachet cu statutul ăsta de adult căruia nu i-am dezlegat încă sensul. Adică am în cap multe teorii cu care trăiesc bine mersi în majoritatea timpului. Dar, de câte ori mă apucă nebunia, rămân la final tâmpă, repetându-mi întruna: greu cu viața asta de adult! Intuiesc cumva că răspunsurile sunt undeva pe acolo, așteptându-mă, intuiesc că fericirea e posibilă și la anii ăștia, nu doar în copilărie, sau poate sunt prea optimistă cum mi-ar zice o bună prietenă pentru care concluziile au venit deja, fericirea copilăriei nu se mai întoarce vreodată, tot ce putem face noi adulții este să ne găsim bucurii de-astea mici cu care să trecem de la o zi la alta.

În timp ce caut răspunsuri, viața merge înainte. Azi un griș cu lapte, mâine gălbenuș cu ou, poimâine lapte de pasăre la mama acasă. În altă zi sunt doar mamă pentru copilul meu așa cum mama era mamă pentru mine atunci când eram copil și o privesc cu plăcere în timp ce savurează mâncarea simplă pe care o pun pe masă, știind că i se va înregistra mental și emoțional ca „mâncarea de la mama de-acasă”. Iar amintirea aceasta o va însoți toată viața așa cum m-a însoțit și mă însoțește și pe mine până la final.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s