Sistemul creează soldăței pe bandă rulantă

Posted: 12 Iunie 2015 in CONFESIUNI
Etichete:, , , , , ,

Textul de față pornește de la premisa că fiecare individ este o structură unică. Noianul de trăsături fizice și psihice alcătuiesc o construcție irepetabilă. Însă o dată intrat în sistem, nu te poți aștepta să iasă din această cutie neagră decât soldați cu comportamente asemănătoare, dar diferite de la un sistem la altul.

Voi lua în continuare ca exemplu sistemul de învățământ, cu înregimentări diferite în funcție de plaiul strămoșesc. Deși fetița mea are doar 4 ani, aici, în Olanda, a început deja școala primară. A nu se înțelege cumva că învață să scrie și să citească, ea va sta 2 ani într-un soi de clasă pregătitoare înainte de a plana în lumea încâlcită a literelor și a cifrelor. Dar, pentru că vorbim de o învățătoare la aproximativ 30 de copii, micuții școlari trebuie cumva ținuți sub control. Prin urmare, ea este forțată deja să învețe două lucruri care mie personal îmi zâmbesc a ridicol. Unul este statul pe scaun vreo jumătate de oră în fiecare dimineață, timp în care fiecare copil zice 2-3 vorbe despre un subiect ales. Cum ar fi să povestim despre bunici. Foarte drăguță intenția, doar că teribil de neadaptată vârstei. Am stat cu ea în prima dimineață, fiind martora unor minute de plictiseală și indignare în care îmi tot șoptea cu o voce chinuită că ea vrea doar să se joace. Firesc pentru mine, imposibil pentru sistem. Cum ar putea un adult să țină sub control 30 de copii care vor să se joace? Raportul este incorect calculat astfel încât fiecare copil învață să se adapteze cumva noilor cerințe.

Al doilea aspect se referă la modalitatea impusă de prim contact și de ultim contact. În fiecare dimineață, copilul intră în clasă însoțit de un adult, iar învățătoarea stă pe un scaun în fața clasei. Așteptarea și obligația este ca puradelul să strângă mâna doamnei învățătoare în semn de bună dimineața, exact cum doi bărbați execută formal acest gest când se întâlnesc. La fel, la plecare, copiii sunt aduși la ușa școlii și, pe rând, trebuie să strângă vârtos mâna doamnei. Explicația din spatele acestui gest milităresc este că, în felul acesta, învățătoarea devine conștientă de momentul în care copilul meu a intrat în colectiv și, invers, în care a părăsit colectivul. Sistemul este atât de înverșunat în implementarea ritualului, încât mâna fetiței mele este căutată cu disperare în fiecare zi, smulsă vârtos din propria inerție și zguduită serios cu intenția vădită de a băga la cap cât mai repede cum trebuie să se comporte în noua ei lume.

 singing_children_197501

În cealaltă parte a Europei, adică în țara în care m-am născut și am crescut, am interacționat de curând cu sistemul, făcând o scurtă vizită doamnei mele învățătoare. După ce am petrecut câteva minute la cancelarie, m-a dus să-i văd copiii, o adunătură de mutre simpatice de clasa a 3-a. Am stat puțin, dar suficient cât să mi se amintească obsesia sistemului românesc: a fi cuminte. În cele 5 minute petrecute la clasă, copiii au auzit doar că trebuie să fie cuminți, că nu sunt cuminți, că noi eram mai cuminți. Motivul principal al acestei obsesii este bineînțeles tot raportul disproporționat de o învățătoare la 30-40 de copii. Singura șansă a învățătoarei să țină sub control o hoardă de copii este ca aceștia să învețe cât mai repede și cât mai bine cum să stea în bancă, să nu vorbească neîntrebați, să se abțină, să se controleze. De fapt această țintă măreață a cumințeniei o regăsești ca un obiectiv național, fiecare părinte și bunic dorindu-și de la copilul lui să fie cuminte (excepțiile există desigur, dar cu voia voastră le trecem acum sub tăcere). E de o mie de ori mai ușor dacă puradelul reacționează pozitiv la comenzile adulților: acum ne îmbrăcăm, acum ne spălăm, acum plecăm, acum nu vorbim. Vă rog să mă credeți că în acele momente în care bateriile de părinte relaxat mi se termină, tot ce îmi doresc de la copilul meu este să răspundă pozitiv și repede la comenzile mele.

În cele două săptămâni de grădiniță în România, fetița mea a învățat o expresie nouă: copil rău. Ținând cont cât de des o folosește acum, trag eu concluzia că îi oferă un răspuns satisfăcător la niște întrebări interioare care rămâneau altfel fără răspuns. De câte ori ne ciocnim de niște băieței mai agitați pe la locul de joacă, ea îmi spune cu un ton matur și înțelept: „aceștia, mama, sunt niște băieței răi”. Să mă vezi atunci pe mine ce mă dau de ceasul morții încercând să îi schimb concepția, explicându-i că nu există oameni răi, ci doar comportamente uneori greșite. Nu reușesc de fel, ea rămâne la ideea ei minunată despre copii buni și copii răi.

Desigur că există ceva alternative la sistem, nu le-am experimentat, deci nu pot băga mâna în foc pentru ele, una ar fi Școala Liberă (Waldorf în România) sau home schooling. Prima nu mă aranjează din cauza programului prea scurt și a distanței, cealaltă nu mă simt în stare să o aplic. Așa că mergem înainte cu sistemul, trăind cu speranța că la finalul zilei copilul meu își va păstra unicitatea și nu va fi doar un mic soldat cu mâna învinețită de atâtea strângeri forțate.

 

Comentarii
  1. Doru Zavoianu spune:

    Exista si alte optiuni non-traditionale dar „de stat”: Gradinita Waldorf + Liceul Waldorf. Si bineinteles privat exista afterschool tot pe medota Waldorf, sau Montessori, sau Romano-Finlandeza. Pentru cine e interesat de alternative: cauta si vei gasi🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s