Îmi extrag sufletul vrăjit din Thera, lipindu-mi ochii de geamul din fața mea. Cu arătătorul mângâi literă cu literă numele autoarei: Zeruya Shalev. Fac un efort lingvistic să memorez această înșiruire, la fel cum am făcut cu ceilalți autori din Orientul Mijlociu sau chiar de mai departe, nume proprii cu care mi-am cam petrecut timpul în ultimii ani.

Pășesc pe culoarele memoriei, încercând să captez începutul. Poate a fost filmul acela superb, A separation (Iran, 2011), bacteria care a produc „infecția” de cultură din lumi vorbitoare de arabă, persană sau ebraică. Clar este că sunt într-o relație de atracție-respingere. Sunt fascinată de oameni, locuri și povești, dar oripilată de realități cotidiene care mă împing  uneori să iau în mâini o sabie imaginară, aducând dreptate și libertate mai ales printre femeile de acolo.

moshe_city_place

Cu Parinoush Saniee, Cel care mă așteaptă, am făcut cunoștință printr-o prietenă apropiată care citește cu așa frenezie în ultimul timp parcă ar vrea să recupereze toate cărțile ce nu le-a citit în tinerețe și pe cele pe care nu le va citi la bătrânețe. Am început să palpez timid conturul în formă de pătrat îngroșat la margini a familiei musulmane. Respirația mi s-a oprit de multe ori până mirosul s-a obișnuit cu izul constrângerilor și al umilințelor. Lecțiile de istorie le-am citit cuminte ca un școlar și uite așa am o fotografie mai clara în minte a ce a însemnat revoluția iraniană din 1979 și războiul Iran-Irak ce i-a urmat. Ultimile pagini s-au dus pe repede înainte într-un soi de soap opera ca și cum autoarea se grăbea să scape de această poveste și să demareze un alt proiect,  Tatăl celuilalt copil. O carte care a continuat să mă învețe despre acest tip de familie atât de diferită și totuși uneori atât de asemănătoare. Totul prin ochii unui copil special care este convins că nu este iubit pentru că dezvoltarea lui nu se încadrează în normele general acceptate.

Cufundată cu mintea prin aceste lumi îndepărtate, locuind în Olanda, o țară cu mulți imigranți musulmani, m-am trezit de multe ori pe stradă cu o nevoie imperioasă de a opri niște femei purtătoare de văl pentru a afla de ce continuă să îl poarte chiar și aici. Ba mai mult, de ce ascund frumosul păr al fetițelor lor sub această, pentru mine, cușcă mentală, lipsindu-le, o dată cu avansarea în viață, de senzația extrem de plăcută a vântului alunecând răcoros prin părul lor des. Deși întrebările acestea mă invadează cu violență, o dată, calmă și cu judecătorul din minte încuiat bine în debara, voi începe să le vorbesc și să le ascult poveștile.

sisters_girl_cute

Mă însoțește și acum senzația acută de vomă ce m-a cuprins citind despre circumcizia fetițelor somaleze din cartea autobiografică a lui Ayaan Hirsi Ali, Necredincioasa. Ayaan nu este scriitoare, mai degrabă militant social și om politic, și acest lucru este evident de la primele pagini, dar poveștile care zboară spre capul tău precum gloanțele războaielor civile, te captivează și te înnebunesc uneori de durere. Refugiat politic în Olanda, acum trăiește în America, iar meritul ei în ceea ce mă privește este că mi-a deschis ochii asupra unor atrocități și m-a vindecat de câțiva centimetri de ignoranță.

Tot prietena fanatică în privința cititului mi-a recomandat Cele patruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak. Era cică o șansă pentru mine să îmi extind noțiunile despre iubire în afara romanelor de Sandra Brown citite pe culoarul liceului în vremea în care deschisesem ochii asupra sexului opus și încercam să învăț singură cum stau lucrurile. Dervișul sufit Shams din Tabriz m-a introdus într-o lume spirituală fascinantă cu care am vibrat infinit mai mult decât am făcut-o vreodată cu iubirea propovăduită de creștini. Tot de atunci port în mine un dor despre care nu am știut vreodată, acela a unui tovarăș spiritual, ceva mai mult decât un iubit sau o prietenă.

Intoxicată benefic, m-am aruncat în alte două povești ale lui Elif Shafak, Bastarda Istanbulului și Onoare. Nu am mai resimțit senzația de revoluție interioară, dar am continuat să învăț despre aceste lumi diferite. Bastarda Istanbulului mi-a deschis ochii asupra decimării armenilor de către Otomani pe la 1915. Habar nu aveam că atât de aproape de locurile în care am văzut pentru prima oară lumina zilei și într-un trecut nu atât de îndepărtat s-au întâmplat aceste crime oribile. Despre crimele de onoare știam câte ceva de prin presă, dar o dată cu lectura romanului Onoare am înțeles și mai multe despre această temă extrem de actuală ce continuă să zguduie nu doar societățile musulmane, dar și comunitățile de imigranți din Vest.

Gata. Le-am evacuat pe toate din mațele mele încordate pe ecranul laptopului. Mă întorc cu măruntaiele golite în paginile Therei, primul roman pe care îl citesc al extrem de talentatei Zeruya Shalev. După ce m-am acomodat cu frazele ei lungi cât un paragraf sau cât o respirație, am descoperit o scriitoare de un lirism sublim, o fostă poetă de altfel. Metaforele ei sunt unice și, deși le întâlnești la tot pasul, nu obosești, nu te simți asaltat de un intelectual agasant. Stilul ei te cuprinde precum plasa unui păianjen, devii prizonier al unei lumi gri, sufocante pe alocuri: „Umerii îi sunt alunecoși și umezi, respirația îi e fierbinte, chipul îi e de un vinețiu închis, are aceeași culoare îngrijorătoare ca fața lui Ghily în clipa nașterii, iată-mă zăcând pe spate, chinuită de durerile inversate ale facerii, fiindcă un bebeluș chel, adult și foarte puternic încearcă să-mi invadeze trupul, un bebeluș nedorit care îmi impune prezența sa…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s