Fii tu însăți!

Posted: 9 Decembrie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , , , , ,

Ușor de formulat, greu de pus în practică. Povața aceasta este una din cele mai des rostite în timpurile pe care le trăim. Vremuri în care liberul arbitru s-a luat la trântă cu Dumnezeu, alias soarta, și a învins. Asupra individului atârnă o presiune uriașă. El este singurul responsabil pentru drumul ales și pentru felul în care pășește pe acest drum. Ba mai mult își cere și i se cere insistent să fie el însuși.

De când fac ochi dimineața, mă alint și eu cu sfatul acesta. Îmi place să mă aud spunând cele trei cuvinte eliberatoare. Mă încântă să le spun cu intonație de îndemn, punând mândră de mine semnul exclamării. Însă după ce trece efectul de ecstasy, impregnat cu canabis, rămân buimacă în fața dificultății demersului. Cine sunt eu, până la urmă? Că da, îmi este clar, vreau să trăiesc zilnic, fiind eu însămi, dar cine este această persoană extraordinară (sau din contră) care zace sub carapacea de piele, mușchi și oase?

Zice lumea să mă întorc în perioada copilăriei timpurii că pe acolo voi găsi adevărul. Ușor de zis, greu de făcut. Sunt înzestrată cu o memorie pe termen lung groaznică, astfel că din acei ani nu răzbate către mine decât amintirea vagă a unui joc continuu. Adică ce să înțeleg despre mine? Că îmi place să mă joc de dimineața până seara? Nu prea cred. Era doar ocupația acelei perioade. Jobul meu, ca să zic așa.

all_fear_ether

Sunt convinsă într-un fel, fără a putea pune degetul, că de-a lungul vieții am fost transformată în această persoană care sunt astăzi. Toată lumea spune, mai mult sau mai puțin științific, că educatorii noștri, părinții, școala, societatea, ne-au îmbrăcat în straturi și straturi de rochii, iar noi, adevărații, suntem cei în pielea goală. Doar că aceste rochii sunt atât de multe, încât e foarte greu să conchizi că o dată ce ai dat una jos, ai ajuns la goliciune sau la adevăr. Într-o zi m-am eliberat încântată de corsetul competiției, strâns bine pe piept de educatorii mei, și am dat de instinctul primar al supraviețuirii care aduce cu sine tot mult blamata competiție. Mi-am zis, bine, dar nu mai trăiesc vremurile acelea grele din junglă, în care trebuia să ucid altfel eram omorâtă. Dar cum să fac să elimin din sânge ultimii stropi de om preistoric, ocupat toată ziua cu supraviețuirea? Cum să stau liniștită la coadă, fiind eu însămi, adică necompetitivă, uitându-mă zen la tovarășii mei intr-ale speciei cum se infiltrează competitivi în fața mea? Cum să nu mă simt atacată de injustețea situației?

De când am copil, mi-am dat seama că vorbesc cam tare. Mai ales când mă erijez în ipostaze moralizatoare, în timp ce vorbesc mă aud parcă în ochii ei albaștri. Și atunci mă forțez să cobor tonul. M-am gândit că am preluat tonalitatea aceasta înaltă de pe linie maternă, în familia mamei mele toată lumea vorbește de zici că țipă. Dar după o zi de eforturi supraomenești de a-i vorbi fetiței mele șoptit, mă simt groaznic de obosită și oareșicum falsă. Și atunci mă întreb: am învățat de la alții să vorbesc tare sau așa sunt eu? Vrând să rămân fidelă principiului de viață „fii tu însăți”, dacă EU, cea adevărată, vorbesc tare, prefer să țip decât să fiu ceva ce nu sunt.

Printre atâtea îndoieli și întrebări fără răspuns, de curând m-a ajutat cineva să identific una din rochii, teribila rochiță numită control. Pe undeva prin anii ce s-au scurs, pentru a face față evenimentelor externe care mă asaltau, am învățat să nu mai pot trăi fără a controla ce mi se întâmplă. De la cele mai banale lucruri până la cele mai importante. Cum am trăit atâta vreme fără a-mi da seama de acest adevăr? Mi-am spus mereu că eu sunt persoană cu inițiativă și că toată lumea din jur așteaptă de la mine să organizez, să pun la punct, să duc la perfecțiune. De fapt, nu organizam nimic, ci controlam totul ca o maniacă din teama de a nu fi lovită în moalele capului de vreun eveniment lăsat la voia întâmplării sau la voia celorlalți.

Pentru mine rămâne vital, și, în același timp, dificil, să fiu eu însămi. Încă simt și aud cum foșnesc în mers rochiile. De unele sunt sigură acum, de altele încă mă îndoiesc. Sunt rochii sau mușchi încordându-se? Abia aștept ziua în care le voi identifica și apoi da pe toate jos. Nu mă pot abține totuși să nu mă întreb: o să îmi placă de mine atunci?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s