Nu vreau să mor fără a-mi auzi muzica

Posted: 4 Decembrie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , , ,

Atât cât pot intui cu bruma de perspicacitate și inteligență emoțională deținute la purtător, există pe pământul ăsta doua soiuri de abordare a vieții. Unii oameni parcurg destul de mulțumiți etapele sociale firești, școală, muncă, familie, copii, în timp ce alții se străduiesc ciclic să împace soarta cu liberul arbitru. Nu foarte des rezultă de aici o poveste de succes, dar, și atunci când iese, ele au darul de a inspira și inocula optimism.

 shanghai_life_community

Am cunoscut tineri care la vârsta „marilor speranțe”, nu își doreau decât să pășească pe cărări deja bătătorite. Job satisfăcător, o familie frumoasă, concedii plăcute, prieteni simpatici, viața curge și noi curgem spre inevitabil fără mari hopuri. E suficient că trebuie să faci față rigorilor sociale, să lupți cu tine însuți pentru a surmonta o eventuală lipsă de încredere în sine sau alte neajunsuri. Ajunge efortul interior depus pentru a armoniza viața de familie prin mai mici sau mai mari compromisuri. Nu e nevoie să te mai iei și cu astrele la trântă, să fii numit visător, să trăiești angoasat și plin de întrebări. Sunt destui care cu asta se ocupă, printre ei și subsemnata.

Eu fac parte dintre cei care au crezut încă de timpuriu că rolul lor pe pământ e să facă ceva măreț. Prin liceu nu îmi stătea capul decât la Dumnezeu, o fi sau nu o fi, la mari călătorii inițiatice prin tărâmuri magice din India, la Rusia cea întinsă și Siberia înghețată. Prin facultate, fără să cuget prea mult, am abandonat mărețele călătorii și am devenit un frenetic explorator al vieții cotidiene. Realitatea înconjurătoare era atât de plină de suspans că nu am făcut decât să mă arunc în valuri și apoi să încerc să mă salvez de la înec. M-am trezit la sfârșitul facultății speriată de ce va fi așa că am decis să închid marele vise în cutia tinereții, să-mi suflec mânecile și să mă apuc muncitorește de treabă.

Când după o vreme am dat de greu, m-am hotărât să deschid cutia cu vise adolescentine, poate, poate e ceva pe acolo care merită explorat în profunzime. Iar după ce am dat la o parte prostioarele împrumutate de prin lecturile din vremea liceului, am realizat că nu vreau să trăiesc o viață prestabilită de societate pe care să încerc să o trăiesc cât mai bine. Nu. Eu vreau să trăiesc propria mea viață sau, cum spun alții, să îmi exploatez la maxim potențialul. În ultimii ani am văzut o grămadă de oameni care fac treaba asta, nu i-am întrebat niciodată dacă e ușor sau greu, aproape că nici nu mă interesează. Ce se vede cu ochiul liber este că fac exact ceea ce li se potrivește. Sunt buni la o treabă, ei bine, cu asta se ocupă. Și nu e musai să fie mari compozitori, pictori, creatori de modă sau alte talente divine. Poți să fii cosmeticiană și în loc să întinzi blazată ceară toată ziua, să transformi actul epilatului, un act intim de altfel, într-o interacțiune extraordinară cu clienta. Pentru că ai un dar evident de a încălzi sufletele oamenilor, nu doar pielea picioarelor. La adăpostul meseriei tale, cu un tact deosebit, poți elibera omul de dureri, poveri, lacrimi, având un impact deosebit asupra vieții oamenilor care aleg să își întindă trupul pe „masa torturii”. Ai fi putut să alegi o muncă care nu implica interacțiune umană că e mai ușor, dar atunci nu ar fi știut nimeni cât har pentru suflet zace în tine.

Există medici care își exercită meseria la fel ca oricare alta. Merg zilnic la spital, fac niște injecții și le fac bine, încasează lunar remunerația și cu asta basta. Tot așa, am văzut farmaciști sau asistenți farmaciști care vând medicamente ca și cum ar vinde morcovi sau cartofi. Au niște produse în stoc, le caută în calculator, le vând și încasează bani. Indiferent că omul se duce la farmacie și se așteaptă să beneficieze de sfaturi de specialitate, de personal înzestrat care cunoaște rolul fiecărei pilule din ogradă și care știe cum să jongleze cu ele. Dar să ne întoarcem la medici. Meseria aceasta e meserie cu har. E un proces complex de cunoștințe, implicare, dăruire care la final se lasă cu miracole și recunoștință veșnică. Dacă o practici pe pilot automat, fără ingredientele de mai sus, devine un job ca oricare altul, iar tu ești un prestator de servicii și nimic mai mult.

Indiferent câte urcușuri și coborâșuri voi mai experimenta, nu îmi doresc să mai trăiesc ignorând harul cu care m-o fi înzestrat natura. Mai bine o strofocare zilnică decât o înregimentare călduță. Nu aș vrea să pun capul pe pernă pentru acel nani veșnic fără a fi auzit muzica interioară în acordurile căreia am ieșit din trupul mamei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s