Ateismul e doar cool. Nimic mai mult

Posted: 19 Noiembrie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , , ,

Poate aș fi fost și eu o persoană religioasă, dacă biserica, oricare ar fi ea, l-ar lăsa pe Dumnezeu să ajungă la mine, dezbrăcat de sumedia de ritualuri, de interdicții și de haine pompoase, cusute cu fir de aur. De câte ori am încercat să vin aproape de locurile sfinte, o poveste cu focurile iadului sau vreun translator al lui Dumnezeu pe pământ m-au făcut să o iau repejor la fugă.

Anii de liceu au marcat începuturile căutărilor mele. Biblioteca părinților mei era aliniată doctrinelor momentului, așa că am fost nevoită să-mi achiziționez singură o biblie. M-am pus cuminte pe treabă, lăsând toată curiozitatea minții mele fragede să rumege poveștile din frumoasa carte cu coperți negre. Vechiul Testament a eșuat în a trece de camerele rațiunii, cu acel bătrân răzbunător care nu făcea decât să te pună pe fugă. Pe la finalul Noului Testament mi-am pierdut interesul, copleșită fiind de limbajul neprietenos, dar și pentru că îmi găsisem un alt prieten într-ale spiritualității, Mircea Eliade. Îmi doream să mă fac repede mare ca să plec și eu prin India să mă pierd în lumile acelea magice ce mă fascinau teribil.

India a rămas acolo departe, iar eu, comodă, am încercat să ajung la bătrânul înțelept cu barbă albă tot prin părțile noastre. În anii studenției, am ajuns cu niște chestionare pe teme socio-politice, aproape de mănăstirea Rîmeț. Crezând că în întuneric o să văd mai bine lumina, am rămas peste noapte acolo, ca oaspete. Orele acelea au fost ca un soi de zbor deasupra unui cuib de cuci, descoperind printre pelerini veritabili pacienți de ospiciu. Mi-a rămas în memorie doar doamna cu măseaua în batistă (am văzut-o cu ochii mei la ceas de taină) care povestea paranoic cum fusese urmărită și lovită în tren de niște persoane suspecte. Dimineața, o dată ajunsă cu rucsacul în spate în afara zidurilor, mi-am făcut o cruce de toată frumusețea și m-am întors nerăbdătoare la viața mea de fiecare zi.

statue_bronze_street_statue

De-atunci am mai avut o singură încercare de ortodoxism, când cu spovedania de dinaintea măritișului. Am ajuns acolo temătoare și sceptică. Am ieșit de acolo mai atee ca niciodată. Modernizată de imaginile din filme, i-am cerut preotului să nu mă țină în genunchi. Bine, nici întinsă ca la psihanalist, dar hai să mă așez lângă dumneata pe scaun să stăm, zic eu, bătrânește de vorbă. Cerință refuzată din start că nu se cade și nu mai iese apoi treaba cu smerenia. La final, când mi-a scos din sertar tabloul cu nenorociții care ard în focurile veșnice, pe motiv că asta mă așteaptă și pe mine, și-a dat și el seama că pentru următoarele decenii m-am lecuit de confesiuni lângă altar.

Dar nu m-am lecuit și cred că nu mă voi lecui vreodată de căutări. Viața aceasta de necredincios dă bine la CV, dar nu poate alunga senzația permanentă de lipsă. Ca să îmi liniștesc fricile, îmi spun tot timpul că nu am control asupra vieții și morții. De câte ori am nevoie, apelez rațional la această mantră. Funcționează exact ca un pod, mă ajută să trec apa. Încerc să pătrund cu mintea înțelesul unor formule magice precum „să avem încredere și să privim realitatea în față și să avem flexibilitatea să o trăim așa cum ne este așternută”, dar demersul este sortit eșecului pentru că metoda este greșită. Degeaba înțeleg această frază și sunt de acord cu ea, dacă din interiorul meu profund nu vine o credință care să o înglobeze.

Îmi este frică să zbor cu avionul. Decolez și aterizez cu mantra rațiunii pe buze. În interior tremur ca varga. Reușesc să mă abțin de la a arăta în exterior pentru că, nu-i așa, față de ceilalți trebuie menținută impresia de ființă puternică. Dar iluzia controlului este atunci spulberată și rămân goală și neputincioasă în fața vieții, mai slabă decât cea mai minusculă insectă, amenințată în fiecare moment de o cizmă criminală. Aceeași frică mă cuprinde în fața iminenței morții fetiței mele. Realizez că ar putea să dispară în orice moment, iar eu nu am niciun control asupra acestor momente. Atunci îmi lipsește mult, foarte mult, credința. Credința că orice ar fi să se întâmple e OK, e așa cum trebuie, iar eu sunt doar un spectator care acceptă cu bucurie miracolul vieții.

De la naștere, mă aflu pe un vapor care călătorește spre o destinație precisă. Deși pot fi bună și eficientă la întreținerea navei, deși pot trece chiar și la cârma ei, busola rămâne blocată, iar vaporul curge inevitabil spre un anumit punct. Dacă nu m-aș mai osteni zilnic în încercarea de a sparge busola, ci aș spăla liniștită puntea, m-aș bucura de jocul delfinilor, aș avea grijă să mă adăpostesc de furtuni și uragane, m-aș simți bine cu ceilalți oameni de pe vas, cred că aș fi un călător mult mai fericit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s