Eu sunt fostele mele tristeți fără lacrimi

Posted: 10 Septembrie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , ,

Pe măsură ce trec anii și eu bifez experiențe noi, memoria mea devine un subiect tot mai interesant. Felul în care ea alege să păstreze emoții și senzații, mă uimește. Momente din trecut în care cerul mi se sfărâma în cap în mii și mii de bucăți de sticlă, îmi apar acum ca un mort familiar îngropat sub straturi kilometrice de pământ.

Dacă mă întreabă cineva despre vreo tristețe de-a mea de acum câțiva ani, pot răspunde mecanic că a fost tare apăsătoare. Însă memoria afectivă nu îmi întoarce niciun gram de lacrimi. Dacă e să compar drama aceea puternică cu o supărare oareșicare de ieri-alaltăieri, aș zice că asta proaspătă mă chinuie mai mult. Din aia veche am rămas doar cu lucruri concrete moștenite până în prezent, urmări măsurabile în șuvoiul existenței mele. Pot să reproduc exact când am început să prestez o activitate care îmi alcătuiește prezentul, apelând strict cronologic la acea tristețe veche. Chinul interior s-a fărâmițat în pulbere fină de nisip exotic și s-a lipit de mine strașnic, formând persoana care sunt astăzi.

Lumea zice că e bine așa. Cum am putea trăi ducând cu noi toate vechile tristeți în stare pură, la care am adăuga mereu și mereu alte tristeți? Nu știu cum ar fi că mie nu mi se întâmplă. Și înțeleg că nici altora. Memoria aceasta afectivă își face treaba și noi putem merge mai departe încă vii în călătoria noastră adunătoare de lacrimi și zâmbete.

 mourning_flower_memory

Zilele acestea a fost destul de prezentă în mine memoria tatălui meu care a murit cu zece ani în urmă. Un purcoi de ani s-au scurs de atunci. E ca și cum toată drama morții i s-a întâmplat unei alte ființe, nu mie. Ceva adevăr zace în afirmația asta. Deoarece eu nu mă mai identific cu persoana de acum un deceniu. M-a luat evoluția de mână și m-a purtat până azi, cauterizând în mine noi și noi trăiri, frământând aluat din semințe amestecate. A rezultat pâine de-asta de e la modă acum, mai închisă la culoare, dar mai sănătoasă până la urmă. Revenind la amintirea tatălui meu, e miraculos cum tot ce a fost otravă acolo s-a disipat, lăsând în mine doar o iubire caldă, desprinsă într-un fel de realitate. O iubire de basm. Tot ce a fost rău, malign, a dispărut o dată cu dispariția lui fizică. Pot în continuare să reproduc dramele, răul, dar ele nu mai contează, s-au dus din mine sau cel puțin s-au transformat. Urmările crizelor respective se văd și azi, în reacțiileși relațiile mele, dar s-au pierdut din memoria mea afectivă.

O prietenă dragă îmi tot spunea pe vremuri: „nimic nu se pierde, totul se tranformă”. Așa o fi cu dramele mele. Toată tristețea aia adâncă s-a transformat, m-a transformat în ceea ce sunt astăzi. E cumva dificil să am aceeași percepție asupra dramelor de dată recentă, dar înecându-mă un pic în filozofie, pot să afirm că lacrimile proaspete se vor solidifica și ele, depunând ciment și flori în căsuța asta care se înalță în mine în fiecare zi. Asta sunt eu: o construcție solidă din lacrimi și zâmbete.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s