Ce simt atunci când sunt fericită

Posted: 12 Iunie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:,

În vremuri de mult apuse credeam cu ardoare că fericirea trebuie să fie o treabă tare metafizică. Cu capul împuiat de Eliade, mă visam pe undeva prin India, delectându-mă cu experiențe pur spirituale, de factură budisto-hindusă. Fericirea zăcea într-o lume superioară, fantastică, fără nicio legătură cu viața mea de zi cu zi.

Acum, fie m-am banalizat, fie m-am înțelepțit, clar este că am scos sensul de ideal din cuvântul fericire și m-am pus pe treabă. Am încetat să mai caut fericirea și am început să fiu fericită. Aproape că îmi vine să scriu că fericirea vine din lucruri simple, așa cum ați mai auzit-o de milioane de ori, dar până să vină de acolo, este necesar să se schimbe ceva în tine, în felul în care privești lumea, în toată multitudinea de concepții și idei care îți trec prin cap. Altfel ea nu intră, stă undeva în preajma ta, așteptând cuminte să te debarasezi de toate tâmpeniile și să fie poftită înăuntru.

Când sunt fericită, îmi vine să tac. Deși în mod normal sunt destul de vorbăreață, în acele momente nu mai am cuvinte în dicționarul interior. Nu mai am nimic de spus, nimic de demonstrat, nimic de susținut. Nu am niciun fel de dialog interior care se cere a fi destăinuit. Nu am întrebări și nici răspunsuri. Toate eventualele frustrări dorm adânc în sertărașe, de parcă nici nu ar exista. Aș putea doar să spun că sunt fericită, dar mi se pare atât de banal, atât de evident, că prefer să tac.

Când sunt fericită, mă simt liberă. În primul rând, eliberată de orice soi de constrângere ce vine din afară. E o zi caniculară de vară? Atunci vreau să mă îmbrac doar cu o rochiță vaporoasă, pe care aproape nu o simt pe piele. Diverse accesorii din mătase și dantelă devin inutile. Orice corecție pe care în mod normal o aduc corpului meu ieșit din prima tinerețe devine inutilă. Orice cod social în materie de îmbrăcăminte nu mai are nicio importanță. E o zi frumoasă de vară și sunt în preajma mării sau a unui lac? Atunci vreau să mă scald goală. Eliberată de orice elastice și orice materiale care strâng, care limitează mișcările. Iar atunci când mă întind leneșă și mă las răsfățată de soare, nu vreau să simt nimic îmbibat de apă pe piele. Nu vreau să interpun nimic între mine și căldură. În acele momente, puțin îmi pasă de toate cancerele din lume. Aș da orice pentru senzația aceea de totală libertate. Soarele e sus pe cer și eu mă plimb pe un gazon frumos amenajat? Eticheta spune să fiu încălțată? Puțin îmi pasă. Nu vreau decât să arunc repede sandalele din picioare și să îmi afund tălpile în răcoarea vindecătoare a ierbii.

ltby_5696x5696

Apoi mă simt eliberată de orice soi de constrângere ce vine din interior. Convingeri adânc înrădăcinate care îmi spun să mă comport într-un anume fel, se evaporă. Între mine și propria mea constiință se deschide o autostradă necirculată și fără taxe de pod. Ambiții, obiective, sarcini, se retrag într-o zonă a creierului despre care nici nu știu că există. Orice proiecție în viitor dispare, tot ce îmi doresc se află deja acum și aici. Orice ființă de pe lumea aceasta, altădată purtătoare a propriei mele fericiri, se contopește perfect cu mine însămi, fără să mai simt că ar exista de fapt.

Când sunt fericită, mă simt îngăduitoare cu cei din jur. Culoarul empatiei este golit de orice depuneri ca o venă de copil, încă nealterată de grăsimi, alcool, tutun sau alte excese. Sunt perfect conștientă de ceea ce simt ceilalți, de supărările lor pe care îmi vine să le aplanez cu starea mea de fericire. Să o las să se scurgă spre ei printr-un zâmbet larg. Însă adulții se lasă greu înduplecați când ceva nori le întunecă existența. Și au tendința să trimită din norii lor ceva fulgere și tunete înspre seninul tău.

Iar eu, atunci când sunt fericită, îmi doresc foarte mult să îmi prelungesc starea de fericire. Dovadă că sunt departe de a fi zen, dacă insiști să vii cu ploaie în frumoasa mea zi de vară, nu vreau decât să împrumut o baghetă magică și să te transform în broască. Nu, de fapt să te fac să dispari de pe fața pământului. Când o să devin specialistă în fericire, voi avea propria mea baghetă magică, nu va trebui să o mai împrumut. Iar cu această baghetă, foarte discret, fără să simtă nimeni, nici măcar eu, voi reuși să topesc norii celorlalți din calea fericirii mele. O să-i văd, dar nu o să-i mai simt. O să aud cuvintele otrăvitoare, dar nu o să le mai pot traduce. Linia corpului va deveni cetate, iar eu singura castelană în lăcașul fericirii, aproape, dar totuși departe de armatele cotropitoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s