Dragostea maternă ca etalon al iubirii

Posted: 2 Iunie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , ,

Nu știu cum simte un tată, însă dragostea pe care o mamă o nutrește față de copilul ei, și viceversa, este de pus în ramă și de dat ca exemplu în școală la orele de iubire, dacă vreodată se va inventa așa ceva. Și bine ar mai fi să putem asimila cu creierul o astfel de dragoste. Lumea ar fi cu siguranță un loc mai luminos și mai plin de verdeață.

Puiul mic se uită la mamă ca și cum deasupra capului ei ar pluti o aură dumnezeiască, iar în loc de brațe ar avea aripi de înger salvator. Cred că un bărbat se uită așa la iubita lui doar în etapa inocenței, la început, atunci când chiar și defectele strălucesc simpatic, iar calitățile o transformă în zeiță, într-o ființă nepământeană. Bebelușul crește, începe să meargă și să vorbească, dar mama lui rămâne tot o regină a pădurii, capabilă să se lupte cu dragonii și să pună la pământ toți monștrii. Peste adulții aflați într-o relație trece timpul și, zic specialiștii, sar într-o altă etapă, firească, că doar toate cele de pe pământ evoluează, se tranformă, de nu s-ar mai întâmpla așa, zic eu, de ar îngheța toate într-un permanent început. Căci inocenței îi cresc coarne, pantofii de bal se învechesc și trebuie înlocuiți cu unii mai comozi, hainele de petrecere încep să dezvăluie picioare strâmbe și falduri de grăsimi pe la talie.

 mother_and_baby

Prințesa ta ronțăie un măr, tolănită alături pe canapea, iar sunetul produs nu mai seamănă defel a harpă cerească, ci a ființă domestică care roade satisfăcută de plăcerea burții. Dinții ei care până ieri te orbeau cu albul lor, îți par dintr-odată strâmbi și te auzi gândind cum ar cam trebui să facă o vizită la dentist, poate reușește să îi îndrepte cu o lovitură zdravănă de ciocan. Picioarele ei care se insinuează în spațiul tău personal le-ai trimite să facă o plimbare pe afară că doar ăsta le e rostul sau, măcar până la colț, la o pedichiură ce ar putea să le dea din nou frumusețea de altădată. Dezvolți din senin o surzenie temporară la auzul poveștilor ei ce nu se mai termină. Sentimentele ei exprimate zilnic, așa cum îți faci duș sau cum îți bei cafeaua, nu mai sunt încărcate de mister și diafan, ci par vorbe goale, asemănătoare și tare obositoare.

Copilul plânge și întinde mâinile a salvare către mama lui. Orice rană se închide miraculos când capul lui se odihnește pe umărul mamei și aude vorbele acelea care alină și vindecă. El și ea, o dată trecuți în etapele acelea firești de care vorbeam, își pierd puterile vindecătoare. Dintr-odată se transformă din vraci în nepăsători, el căutându-și refugiu în ceva gadgeturi, iar ea sunând ceva prietene care știu să asculte și care au timp să înțeleagă. De la inocență și îndrăgostire la sado-masochism, așa îmi spunea cineva de curând că s-ar numic științific etapa aceasta firească prin care trec cuplurile. Nimic îngrijorător totuși, nimic terifiant deoarece nu rămân aici, ci se duc mai departe înspre etapa de maturitate în care lucrurile își mai recapătă din strălucirea inițială. Nu toți. Unii nu mai avansează nicăieri împreună. Își împart mobila și pleacă în căutarea unei povești mai puțin sado-masochiste.

Dragostea unui copil pentru mama lui și a unei mame pentru copilul ei poate fi luată ca etalon de iubire. Sunt cu siguranță și excepții, dar nu îmi voi bate acum capul cu ele. Le trec la capitolul anomalii ale naturii și atât. Revenind. Întrebarea care mă bântuie este cum putem replica acest model de iubire în relația cu ceilalți oameni care ne populează existența? Se zice că nu există iubire fără sacrificiu. Nu-mi place mie prea mult termenul acesta, mi se face chiar pielea găină când îl folosesc, dar prefer exprimarea aceasta pentru a mă face înțeleasă. Aparent, într-adevăr, o mamă se sacrifică pentru copilul ei. Adică îl hrănește chiar dacă nu are chef, îl spală, îl îmbracă, se trezește noaptea ori de câte ori copilul plânge. Dar ideea de bază este că, în majoritatea cazurilor, ea nu percepe aceste activități ca un sacrificiu. Ele vin automat din măreția iubirii care îi animă inima. Nu sunt niște alegeri conștiente, raționale. Mă trezesc noaptea când puiul plânge pentru că trebuie, pentru că m-am procopsit cu el, pentru că am făcut o alegere pe care mi-o asum rațional. Nu. Se întâmplă pur și simplu. Din iubire.

Problema este că în celelalte relații lucrurile nu prea se întâmplă pur și simplu. Omul de lângă tine e bolnav și, înainte să faci ceva pentru el, mintea ta poartă cu tine un înnebunitor dialog: „Iarăși e bolnav? Dar eu când sunt bolnavă pe mine cine mă alină? Nu e suficient că am grijă de atâtea ori de copilul meu, acum trebuie să îi port de grijă și unui adult? Eu cu ce mă aleg din treaba asta? Că de atâtea ori am făcut-o și nici măcar nu este recunoscător. De ce aș mai face-o? De ce m-aș SACRIFICA?” Și dialogul poate continua în felul acesta la infinit. Buba cea mare este atunci când acțiunile noastre nu survin automat din inimă, din lăcașul iubirii, ci ele trec înainte spre verificare prin minte. Iar mintea noastră, de multe ori, le etichetează ca sacrificii, le aruncă în cămara cu frustrări și încet-încet, pe nesimțite, închide culoarul acesta care vine dinspre inimă, construind în noi convingerea că dragostea se naște, se întâmplă și apoi moare. Dacă ar fi așa, atunci de ce iubirea pentru copilul tău nu moare niciodată?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s