Cât de mult prețuiești bunurile materiale?

Posted: 15 Mai 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , , ,

Cine ar fi crezut că o dată cu bunăstarea economică a oamenilor, va crește și atașamentul lor față de lucruri? Din contră, m-aș fi gândit că un venit suficient sau mai mult decât suficient va produce o relaxare, o indiferență chiar față de bunurile materiale. Se pare că nu este așa. Dacă privim omul ca un sac de nisip, compus din materie și spirit, pe măsură ce crește partea materială, scade firesc partea spirituală. Altfel conținutul ar da pe afară. Probabil că așa se justifică legătura aceasta puternică dintre om și mobilă, dintre om și haine, dintre om și mașini.

Din câte am observat, în zilele noastre există o obsesie a spațiului propriu. Nu te numești om împlinit dacă nu posezi o casă mare, spațioasă și luminoasă. O oglindă mică îți reflectă doar amărăciunea, în schimb o oglindă mare care îți cuprinde tot trupul, îți aruncă înapoi fericire pură și certitudinea că de acum încolo viața ta te va purta numai și numai pe culmi. Iluzia aceasta nu se sfârșește niciodată. La început vrei o casă în care fiecare membru al familiei să aibă camera lui. După ce acest vis se împlinește, tot nu te oprești, deoarece lipsește poate camera pentru oaspeți. Nu contează că ai nevoie de așa ceva doar o dată pe an, e încă un bun motiv pentru a tânji spre altceva decât ce ai în prezent. Sau o explicație satisfăcătoare pentru momentele tale de derută în viață. Nu sunt bine acum pentru că nu am destule camere în casă.

Cu adulții nu mi-aș mai bate capul, dar mă apucă revolta când văd cum această obsesie a spațiului personal se induce copiilor. Modelul de fericire impregnat este cel în care fiecare gâză mică deține camera proprie, patul propriu, dulapul propriu, jucăriile personale. Adică eu nu am avut o copilărie fericită împărțind camera cu fratele meu mai mare? Nopțile acelea în care aprindeam o lumină sub plapumă și jucam cărți până cădeam lați de somn sau până ne prindeau părinții în flagrant delict? Să înțeleg că eu sufeream și nu îmi dădeam seama? Sau acesta era singurul model social cunoscut și, dacă aș fi știut că se poate și altfel, aș fi suferit de mama focului? Ei bine, dând timpul înapoi, declar cu convingere că nu aș vrea să schimb nimic. Toată complicitatea aia nocturnă, toată joaca noastră nebună a creat o legătură profundă ce nu se va stinge niciodată. Bineînțeles că mă bucur că am beneficiat totuși de o anumită bunăstare care a permis să nu împărțim camera cu părinții. Îmi imaginez că o astfel de situație ar fi produs poate niște frustrări pentru toate părțile implicate. Sau poate nu. Cine știe!

 file000442497853

Atașamentul acesta față de lucruri generează niște situații extreme, chiar ridicole din punctul meu de vedere. Mi s-a povestit despre o persoană care a căzut în timp ce făcea sport și, deși și-a făcut mâna zob, plângea pentru că și-a rupt geaca. Mă scuzați, nu orice geacă, ci una scumpă, de firmă, recent achiziționată. Adică mâna ca mâna, mi-o repară domnul doctor, dar geaca cine o repară? Sau imaginați-vă un bebeluș într-o casă mare, frumoasă și spațioasă. Stă el la relaxare pe canapea în sufrageria elegant utilată și îl apucă pe needucat regurgitatul. Și uite așa se produce o pată mare pe prețioasa canapea. Care va fi prima reacție a părinților? Se vor îngrijora pentru distrugerea canapelei sau pentru burtica bebelușului? Să știți că eu am văzut din păcate reacții din prima categorie.

Cam așa după 30 de ani, printre tinerii din generația mea, a circulat un ideal. Nimic patriotic sau civic. Nici ceva mistic. O grămadă de oameni și-au amanetat energia în construcția de case în afara orașului. Eforturi financiare uriașe, rate enorme la bănci, stres cât cuprinde, totul în numele unei case pe pământ, departe de agitația urbană, un loc al tău în care să tragi niște grătare memorabile cu prietenii. Nu mi se pare nimic nepotrivit dacă acest ideal se construiește fără frustrări, fără lipsire de libertate, fără nopți nedormite. Dintr-un preaplin financiar obținut natural. Foarte bine. E vorba atunci de o alegere firească, de dorința de a locui de acum încolo departe de blocurile comuniste, de o întoarcere la natură. Devine ceva forțat în momentul în care faci acest lucru contra naturii vieții tale, facându-ți singur viața mai grea decât e cazul.

Recunosc că nu aș mai vrea să locuiesc într-o cameră de cămin ca la 20 de ani. Patru fete în cameră, eventual plus parteneri, baie la comun. Vreau și eu spațiu personal. Aranjat cu gust, luminos și primitor. Cred însă că aceste achiziții materiale trebuie să rămână în zona de echilibru. Ele nu pot compensa pentru o viață neîmplinită spiritual. Pentru vise nerealizate. Ele nu ar trebui să distrugă armonia dintr-o relație, forțând cuplul la stres financiar, la certuri nesfârșite produse de frustrări și de oboseală. De ce ți-ai vinde liniștea din casă la bancă pentru a deține o casă mai mare decât îți permiți? Eu cred că ai fi atât de obosit și suferind că nici măcar nu ai mai auzi păsările cântând sau nici măcar nu ai mai vedea iarba crescând. Probabil că te vei simți la un moment dat mai apăsat decât între betoanele din oraș pe care te-ai grăbit să le părăsești.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s