Timpul meu este atât de prețios că nu l-aș împărți cu oricine. Și nici pentru orice cauză

Posted: 20 Martie 2014 in CONFESIUNI
Etichete:, , , ,

Odată cu avansarea în viața de adult, cu toate implicațiile administrative ce survin de aici, timpul se contractă teribil. O grămadă de ore se duc zilnic către împărăția lui Moș Ene. Nopțile nedormite rămân un lux al tinereții. Adultul plătește acciză mare pe nesomn, la fel ca la alcool sau țigări. Apoi dedici timp pentru a-ți îndeplini responsabilitățile, fie că te duci la job, fie că îngrijești copii sau chiar amândouă. În lumea asta modernă și nebună, a devenit imperativ să petreci timp cu tine însăți, timp de introspecție și relaxare, altfel riști să o iei razna. Fără a încerca o matematică exactă, este evident că socializării îi rămâne un spațiu minim.

Îmi aduc aminte, așa precum o babă care croșetează, de nesfârșitele taclale din anii liceului sau de pe vremea facultății. Atunci când altcineva se preocupa să pună mâncare în stomac sau să plătească facturile. Rezultau o mulțime de ore petrecute cu prietenii, la cafele, țigări sau beri Gambrinus pe malul Dâmboviței. Nimeni nu le ținea socoteală, veneau și treceau firesc, ba aveam timp și de un căscat lung a plictiseală. Sau mai multe. În ultimul an de facultate am vorbit cu prietenii cât pentru o viață de om, doar că atunci nu aveam nici cea mai vagă idee că trăim vremuri idilice, un pic atemporale. Sau poate că undeva în mine eram conștientă, de aceea parcă nu mă puteam opri din acest petrecut al timpului împreună. Ne trezeam târziu, pe la orele amiezii, și până aproape de ora când oamenii mari încheiau ziua de lucru, noi trăncăneam la cafele, vrute și nevrute. Apoi petreceam cu disperare până târziu în noapte. Era atât de frumos și firesc că nu ne puneam prea multe întrebări existențiale.

De câțiva ani încoace am observat că am devenit extrem de severă cu timpul meu liber. E atât de prețios că nu îmi mai place să îl las pur și simplu să se scurgă. Îl îngrijesc ca o infirmieră, foarte des iau acele ceasului și le șterg atentă de praf. Timpul pe care îl petrec cu alți oameni vreau să fie timp de calitate. Fie mă angrenez în discuții intime, în care primează confesiunile, fie prefer să mă duc la un film, teatru sau un concert. Orice încercare de „small talk”, cum ar zice englezul, mă face instant să transpir a panică. Devin agitată și simt parcă în toți porii trecerea timpului. Activez în mod automat toată arta conversației pe care o dețin, sperând că voi putea închega vreo discuție din care să ne alegem cu toții cu ceva. Funcționez ca o veritabilă doamnă din aristocrația britanică, doar că acestea apelau la trucuri de acest gen pentru a scoate o discuție din poticneală sau pentru a schimba subiectul, atunci când se vira spre personal. Prefer să mă duc la mine acasă decât să asist la discuții despre politică sau bârfe despre cunoscuți.

Probabil la bătrânețe timpul se va dilata din nou. Voi avea din nou vreme să mă plictisesc. Va fi timp pentru discuții despre starea vremii, a națiunii, despre încălzirea globală. Ba chiar o sumedenie de ore în care voi putea juca din nou cărți și alte jocuri de societate. Bineînțeles că trăiesc cu speranța că voi mai avea cu cine să fac toate lucrurile astea. Și că voi fi întreagă la minte și la corp. Dar acum cred că trăiesc niște ani speciali, bogați în descoperiri de tot soiul și nu îmi doresc să îi risipesc. Simt în toată ființa că mă îndrept spre panta culminantă a vieții și că mai lucidă de atât nu am fost și nu voi mai fi vreodată. Tot ce am experimentat în anii fără griji ai tinereții se sedimentează acum și cu simțurile trezite pot să văd lucruri care nu se vedeau atunci. Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii și să împărtășesc aceste descoperiri. Văd la majoritatea oamenilor cu care am ales să mă însoțesc că trăiesc vremuri similare. Prin urmare poveștile noastre pot fi profunde, extrem de intime și revelatoare. Trebuie doar să știm să apăsăm butoanele declanșatoare și cu siguranța nu vom putea face acest lucru dacă pornim a discuta despre Ponta și Antonescu. Nici chiar despre situația din Ucraina, deși suntem cu toții impresionați de ce se întâmplă acolo. Și suntem informați. Dar parcă atunci când bem cafeaua împreună ne dorim mai degrabă să vorbim despre noi. Nu despre alții. Iar dacă vorbim despre alții, să fie despre un scriitor nou pe care l-am descoperit întâmplător sau despre un blog nou sau un film care ne-a impresionat. Și cam atât. Restul e tăcere!

Comentarii
  1. bolog spune:

    la batranete timpul nu se dilata din nou. e un tobogan tot mai inclinat spre marele pleosc de la final.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s