Buni ca observatori, jalnici ca personaje principale

A darui asteptand rasplata si temenele, a judecata prosteste cand noi insine cerem sa nu fim judecati pentru alegerile noastre, iata niste metehne de care omul nu se poate desprinde. Atunci cand cei din jurul nostru cad in aceste pacate, observam imediat si ne inspaimantam de    imensitatea greselii lor. Povestea se schimba daca noi suntem personajele principale, imediat gasim argumente prin care ne justificam incalcarea acestor precepte de aur.

Sa luam niste exemple banale. Tocmai ce ne-am dat peste cap pentru a cumpara cadoul perfect pentru un prieten foarte bun. Suntem invadati de o stare de multumire fata de propria persoana la gandul efortului depus si a surprizei ce va urma. Ne pregatim sa il oferim. Prietenul in cauza, din varii motive, poate nu atat de evidente, nu reactioneaza pe masura asteptarilor noastre. Nu-si da ochii peste cap la vederea minunatului cadou, nu ne copleseste cu imbratisari prelungi, nu purcede intr-un discurs de tip premiile Oscar. Bucuria noastra se transforma intr-o cavalcada de reprosuri. „Nerecunoscatorul. Autistul. Neiubitorul. Pentru ce am depus tot efortul? Pentru un multumesc timid si un zambet anemic? Mai bine singur pe pamantul asta!” Am incheiat citatul.

Prima greseala: am daruit asteptand recunostinta.

A doua greseala: recunostinta trebuie sa ia forma cunoscuta de noi. Suntem euforici de felul nostru? Atunci asteptam sa ni se raspunda cu euforie. Si ce daca prietenul este de la natura timid si introvertit? Putin ne pasa. Sa faca bine sa se schimbe acolo, pe loc. Pentru noi. Caci o meritam.

A treia greseala: ignoram rapid posibilele probleme ale prietenului. Poate tocmai ce s-a certat crunt cu persoana iubita. Poate are o suferinta fizica. Poate cineva din familie este grav bolnav. Si ce daca?

Un alt exemplu. Suntem in fata unor alegeri dificile. Greu de inteles pentru oamenii din jurul nostru. Majoritatea ne judeca pe tacute sau pe la spate, unul este atat de indignat incat ne arata prin cuvinte. Tristetea si ura ne cuprind. Ne retragem in barlog si cugetam biblic: „aceasta persoana este fara de pata de indrazneste sa arunce cu pietre?”. Momente din trecut, edificatoare pentru greselile acestei persoane, ne apar imediat in minte. Dar oare noi ce am facut atunci? AM JUDECAT. Am acuzat. Pe tacute. Pe la spate. Da, dar noi am avut motive. Obiective. Pertinente. Caz inchis. Persoana va fi excomunicata pe vecie din sufletul nostru. Amin!

Amuzant in legatura cu „a judeca” este ca practicam acest sport obositor din momentul in care iesim pe usa. Ne intalnim cu vecinul in lift: „vai ce s-a ingrasat! Mananca ca porcul”. Asteptam autobuzul. „Doamna din dreapta noastra este imbracata ingrozitor”.  Zambim superior. In autobuz doi tineri indragostiti se saruta frantuzeste. „Ce scarbos! Nu le-ar fi rusine!” Bineinteles ca daca am fi fost cu douazeci de ani mai tineri am fi facut probabil la fel. Si putem continua aceasta serie pana se lasa noaptea si ne ducem la culcare. Desi, am vaga impresie ca judecatile continua in forme suprarealiste si in vise. Suntem o fabrica ce produce judecati in trei schimburi. Strungurile nu se opresc niciodata.