Uitarea e un dar?

Posted: 8 August 2012 in CONFESIUNI
Etichete:, ,

Asa am crezut multa vreme. Si am propovaduit-o. Intelepciunea sociala ma ducea in aceeasi directie. Eram in echilibru caci ma aflam in consens cu lumea larga. Dar a inceput sa ma cuprinda indoiala si sa ma podideasca intrebarile.

Sa incepem cu amintirile si experientele dureroase, de dat uitarii. Trece timpul peste ele. Zilele curg fara sa le mai constientizam. Dar oare de fapt le-am ingropat si le-am pus si cruce? Sau sunt alaturi de noi pe viata, la un alt nivel, cel al subconstientului, aparand la suprafata pe nebanuite sub forma de frustrari, furie, tristete inexplicabila, acuze, dureri, urlete? Adica, in fapt, nu le-am dat uitarii, ci doar le-am indesat in noi insine, asa cum indesam reziduuri in sacul de gunoi. Si de-acolo incep pe rand sa miroasa, dupa cum reusesc sa sparga sacul ce le inconjoara. Asa ca uitarea nu prea pare un medicament de prescris in asemenea situatii, ci mai degraba as trece pe o cura de homeopate: de luat in timp, regulat, disciplinat, insotite de analiza si iar analiza pana la intelegere si acceptare. Iar uitarea cea binecuvantata vine de la sine, incet, precum inserarea in partile noastre de glob.

Dar indoiala cea mare si motivul ce sta la baza acestor randuri m-a cuprins in mijlocul unei experiente din categoria „Sa nu uiti Darie!”. Copilul meu avea o criza de plans, de-aia cu lacrimi si suspine, iar pe mine m-au lasat nervii si am bruscat-o ca sa stea cum vreau eu. In secunda urmatoare m-a zguduit ineptia si cruzimea comportamentului meu, zicandu-mi in sinea mea: „sa nu uiti ce ai facut si sa nu mai faci niciodata”. Imediat, sub forma unei strafulgerari, a unei priviri vizionare, am realizat ca ba o sa uit si ba o sa mai fac. Innebunita sa ma lupt cu uitarea mi-au trecut prin minte diverse metode corporatiste sau din carti psiho-educative (de care am oroare si sa le ating), cum ar fi sa scriu pe peretele din bucatarie faptul comis cu semnatura si juramant ca nu se mai repeta. Bunul simt de roman m-a impiedicat sa ajung pana acolo, preferand calea filozofica a intristarii si zadarniciei.

Asa ca vorba universala cu „uitarea e buna” imi pare acum superflua. Cand e de uitat, de fapt nu se uita, iar cand e de adus aminte, se uita. Vai de noi si de noi, caci treaba aceasta pare din categoria: „omul isi doreste mereu ceea ce nu are, invartindu-se in niste cercuri confuze pana il ia moartea prin surprindere”. Noi sa fim fericiti!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s