Vi se întâmplă și vouă ca pe măsură ce înaintați în viață (asta ca să folosesc un eufemism în locul severului îmbătrâniți) să vă schimbați convingerile? Mie da, cum nu, când până și imensul pământ nu stă degeaba, se tot învârte în jurul soarelui cât e ziua de lungă.

            Marea revelație m-a lovit în ultima mea vacanță de schi în Austria. Țin să precizez că nu sunt vreo schioare fanatică, ci una așa de vreo 10 zile pe an. Iar atunci mă limitez la câteva coborâri pe zi, presărate cu un pic de adrenalină și multă holbare la frumoasele creste. Este al treilea sezon consecutiv când de Crăciun în Austria nu ninge. Totul e verde de zici că acum apar ghioceii. Însă industria schiului nu își permite să stea degeaba la cheremul încălzirii globale. Se pompează bani mulți în crearea artificială a unui peisaj de basm, un basm modern în care din vârful muntelui se pogoară în vale fâșii de zăpadă, parcă trasate cu pensula de un copil la grădiniță. Nu faci treaba asta, auf wiedersehen turiști în sezonul următor. Pentru că, de când ne-am înmulțit ca iepurii și uităm să mai murim de vreo molimă sau bătrânețe, e bătaie mare pe resurse și tot omul își bucuiește vacanța de schi încă din timpul verii. Nu stă nimeni să aștepte prima ninsoare că rămâne de căruță. Îmi aduc aminte din tinerețea mea de schior începător în România când, dacă ningea suficient, schiam, dacă nu, chefuiam în pensiune sau rămâneam în București. Cum se zice, trăiam în armonie cu natura. Ce ne dădea ea, aia primeam. Și parcă în felul acesta, viața avea mai multă adâncime și mai multă frumusețe.


            Tot așa cu mâncarea. Ce delicioasă era prima salată preparată primăvara cu ridichi, ceapă și usturoi verde! După o iarnă plină de murături, cartofi și gemuri, o dată cu brândușele și primele frunze, burta mea primea niște crudități și se bucura copilărește. Acum o ținem tot anul în legume și fructe care au gust fabricat în laborator de niște bătrânei așa ca mine care au apucat prin tinerețe să îngurgiteze mâncare adevărată. De când m-a trăznit revelația asta, am grijă să cumpăr în majoritatea cazurilor produse conform ritmului firesc al naturii. Mă rog, mai întind mâna și după ceva delicatesuri de seră sau ce or fi că nu prea îmi plac extremele.

            Dar să mă întorc la schi. Ați priceput deja că aș prefera să ard pe rug toate mașinăriile de făcut zăpadă artificială și să schiem doar când vrea doamne-doamne. Poate în felul acesta aș scăpa de senzația de cantitate și aș primi în schimb niște calitate. În timp ce scriu despre zăpadă, îmi fug gândurile la niște efecte ale prosperității legate de vizitele la mare. Marea o asociam pe vremuri strict cu vara. Și doamne cum o mai căutam cu privirea din tren sau mașină după ce treceam de Constanța! Nu o să uit vreodată bucuria adâncă până la lacrimi când ochii mi se loveau brusc de primele valuri. Acest sentiment profund era posibil deoarece: 1) în restul sezoanelor nu își permitea nimeni să zboare spre țările calde, în afara cocorilor, 2) vizitele la Marea Neagră nu se obțineau așa facil ca astăzi pentru că apăreau piedici de sorginte financiară.

            Sufăr acut de idealizarea trecutului? Desigur. Dar mai mult decât atât, îmi doresc să trăim din nou în armonie cu natura, chiar și asta stricată tot de noi, nesătulii, în care vara îți faci sanie, iar iarna te cremuiești cu alifii contra pârjolirii pielii. În timp ce scriu aceste rânduri, afară ninge mirific cu niște fulgi mari care se topesc în palmă sau în gura deschisă de copil însetat. Și ce credeți? Nu am poftă nici de schi, nici de sanie că, de, le-am făcut pe toate zilele trecute pe bucățile de zăpadă artificială produse pe bani mulți înspre fericirea cumpărată tot cu bani mulți a milioanelor de turiști printre care, plină de convingeri noi, mă aflu și eu.

From some time ago I had enough of the eternal world separation between men and women. You know, the famous saying that all men are made by the same mother and all women are Oscar winners at rivers of tears and emotional blackmail. All of the sudden you wake up in a category, not knowing what to do with your uniqueness. Even so, sometimes or periodically, here I am generalizing things, what can you do about it.

So let’s take as a case study a couple after the well known first three years of their relationship, period in which everything happens without any effort from both sides. I would choose one problem from the many they need to surpass, meaning their sexual life and I would start generalizing a bit. It seems that in most of the cases, his desire stays high, while she becomes metaphysical exactly  when the table is set. He inflates himself with frustrations like a sail will catch the wind, while she feels as misunderstood as Jesus was by the Jews. He threatens with manual works, she just looks at him with a superior smile, full of disgust. He mentions that he will start consuming powder milk, breastfeeding wouldn’t be enough anymore, she bursts into tears and she calls all her friends.


The biggest irony is that each one requires a bit of understanding from the other one. He claims the biological truth, explaining that his needs are different by nature and those needs need to be satisfied. She talks then about what her heart needs, pretending that she cannot have sex on demand, immediately when his biological wind blows. He needs to pose as the creator of the intimacy that they used to experience, to take out the gift of listening from his saddlebag and also his abilities of curing, to connect to the stars to better feel her thoughts and her emotions. He cannot walk all day hunting in his pre-historical clothes, talking all day long with the other hunters while she kills herself cooking over the fire with their children hanging on her skirt. And after dinner he just sets the rock by the entrance in the cave, looking lasciviously to his woman. No, not this way anymore, cause the times are different, the women have evolved by extending their right to vote in society and within their household. Besides his tasks as a hunter, modern life requires from him also a part-time job as a cook and babysitter. Maybe he did not notice, but since a while ago, every morning she brings the children to the wise man of the village and then she goes also in the forests looking for food. In the evenings, she is dead tired, feeling attracted more by the pillow than by his beautiful sweating hunter body.

He understands nothing from this new world order and he claims back the beginning of their relationship when she was extremely radiant and available. He cannot understand what changed since then. Full of tears, she explains that at the beginning he was different, more gentle, more caring and more present. He looks at her with big eyes and concludes bitterly that he is the same person, everything happens in her head which by the way encountered a short circuit lately.  He can see with his eyes the way thoughts are moving in her head like cars in traffic, his opinion being that she needs to approach a specialist, better saying a traffic police officer. Of course, now she will push that button for tears, known only by her, and here we go another evening spent with philosophical conversations, ended with an angry sleep, back to back like two potatoes bags.


On another evening, she tries to calmly explain to him that she understands his frustrations, still he also needs to understand that her body functions optimally only if her mind and heart are settled, pouring balance and well being into her beautiful body. She expects that he will act as an engineer, keeping under control her mind just as a machine in a factory. But she doesn’t want things to happen like in that nice English movie watched together in which the wife, cold as a piece of meat from the refrigerator, offers her services to her husband, at the end telling him bluntly: „this should be enough for a while”. Suffering from abstinence, he is about to say that it’s better this way than nothing, but he stops just in time otherwise he will witness again rivers of tears and sighs until late in the night. He had enough of going to the office next morning, not only full of abstinence, but also tired as a carthorse.

What should be then the winning solution of this case study? Maybe the man should sharpen his sword of femininity and learn to handle it with more elegance. And the woman should give up her expectations of her guy being at the same time a hunter, a shrink, a father, a brother, a lover, a husband, a friend. And to clean by herself her eternal full of thoughts mind which brings back at the surface, exactly when the bed is made, all kind of old and unsolved frustrations from let’s say five years ago when he was found guilty of a crime for which he was already convicted several times.

As the years go by, traditions become more and more important to me. Especially that now I am the one who needs to preserve them, reinventing them sometimes. I do prefer spending Christmas and Easter with my family, rather than embarking on a sky trip or on a Mediterranean cruise. Maybe a Christmas or an Easter sort of emptied from the religious meaning or rituals.  It doesn’t matter. The meaning can be adjusted according to your own preferences or beliefs. In the end tradition can represent just a repetitive ritual, wanted and welcomed.


What’s important is the freedom of choice. Not something pre-determined, imposed and in total disagreement with who we are deeply as human beings. If we don’t like it, even more we totally dislike it, honestly it’s not a nice tradition anymore, but a nightmare. What is my neighbour going to say if I don’t wear new clothes for Easter (a Romanian tradition implies children to have new outfit for Easter)? How am I going to be seen by my friends and relatives if I don’t buy presents for Christmas? Are they going to think of me as stingy if I offer them something small and symbolic? Why should I buy Christmas presents out of social obligation without any feelings involved during the acquisition process? How many times I heard people saying: „I do not have money for holidays anymore cause I MUST attend several weddings (in Romania is accustomed to give consistent money presents when participating to a wedding)? Some years ago my reaction would have been: why do you do it? The response I always got was two big rounded eyes full of disagreement and the words I MUST, spitted out with indulgence for my lack of understanding when it’s about life and social obligations.  Nowadays I just don’t react anymore, I listen, keep my mouth shut and pass on to the next topic.


Recently I had a conversation with a friend coming to Nederland from a Muslim country, but not a very orthodox one. I’ve always perceived her as a woman of our times, a pleasant partner for chatting in front of a cup of tea. She was complaining about the cooking effort that was needed to be put in celebrating her son’s birthday. She wished to organize the party at a playground, not in her house. I said „Great, just do it”. „Yes”, she said, „but I cannot do it. Cause there they serve only ordinary food while everybody expects me to cook some traditional long cooking food „. It did not matter that we were talking about a children party, there were some untouchable social norms to which she needs to obey. I felt a punch in my stomach when I saw the sadness and tiredness in her eyes. But it was clear for me that she was dealing with a deeply rooted constraint. It was not the moment for me to erect into the liberator of her chained spirit. We both moved on by passing to a topic that makes me furious ever since: to have sex with your husband/partner just because that’s what is expected from you, not because your mind, heart and body want to do it. Cause isn’t it that biologically speaking a man needs sex more often than a woman and if you don’t respond affirmative he will look for alternatives outside your house? Every time I hear this, my veins get thickened with tones of feminism. Starting from the basic principle of freedom and equality between two partners, why can’t you just sit on the couch with a glass of wine, trying to reveal together the reasons why you are not interested in his proposal? To find solutions together, to understand each other, to help each other. How come we are talking about offering your body as a sacrifice on the altar of your marriage? In the third millennium, somewhere in Europe…


This conversation brought back a scene witnessed few years ago in Romania in a friend’s kitchen together with two women, both mothers of boys. One of them was pregnant with the second child, another boy. I started to comment that I really love little girls. The reaction I got immediately left me speechless. The pregnant woman said: „I am very very satisfied to have another little boy because women have a tough life. For example, they must obey sex (I quote approximately) everytime their husband feels like doing it.” „Yesssss, you are right”, said the other mama, „it’s so true”. In the next minutes I left that apartment with a sudden head pain. You need to understand that those women were middle class ladies with bachelor degree and non-stop access to information. Not some women from rural areas in Romania, illiterate and poor. Even so they did not discover the freedom of mind and the right of deciding for themselves.


I still declare myself a partisan of traditions. The smell of fresh cooked sarmale during the Christmas eve (a balcanic dish consisting of minced meat folded in cabbage leaves), the beauty of colinde (romanian Christmas songs), the lights of the Christmas tree, breaking painted eggs during Easter morning, men spreading perfume over women during the second Easter day. Everything lived with conviction and joy. Any tradition that subjugates me, makes me sacrifice or hurts me, I reject it from the bottom of my heart, no matter of the social consequences.

Între noi

Posted: 9 Aprilie 2016 in LIRISME
Etichete:, ,

Între noi doar câțiva metri de parchet

și două uși de lemn, prost închise.

Între noi toate fostele tristeți,

toate lacrimile vărsate și cele nevărsate.

Între noi, transformate în lut, în spațiu,

toate cuvintele cuțite, cu lame mari sau mici,

toate cuvintele șurubelniță sau cele briceag

și cele aproape mortale, de tip pistol.

Între noi, cu efect invers acum,

stau cuvintele mari, efuziunile,

promisiunile, frazele stereotip,

cele de tip basm.

Între noi zac morman

toate trădările, minciunile descoperite

și cele nedescoperite,

dorințele de schimbare și cele de regăsire de sine.

Între noi se fac zid

diferențele de a fi, a gândi, a vorbi.

Tot între noi

cărămidă peste cărămidă

stau lipite propriile răni,

frici, eșecuri, lașități.


Cam mult de escaladat…

Doar niște super puteri

sau Dumnezeu cel de negăsit

sau moartea,

ar mai putea sa ne apropie.

Pentru cei care preferă să asculte, click pe imaginea de mai jos:


De curând, o prietenă m-a provocat să îi ofer câteva exemple din seria diferențelor culturale cu care mă confrunt de când am pus piciorul în Olanda. Zis și făcut, purced la îndosarierea lor. Constat că aceste diferențe nu se mai lasă în sinea mea cu iritare și grave angoase, ci saga aceasta începe să mă amuze și să mă îmbogățească. O fi un semn că mă integrez, probabil.

Deunăzi m-am apucat să studiez temeinic primul raport despre fetița mea întocmit de școală. E o hârtie bine făcută care printre calificative și comentarii o descrie fidel pe fată. La una din afirmațiile învățătoarei merită însă să facem o analiză pe text. Zice doamna la capitolul dezvoltare socială: „Annei îi place uneori literalmente să ATÂRNE de mine”. Pentru o mai bună înțelegere precizez că vorbim de un copil de 4 ani și jumătate. Care pentru mine, în mod firesc, are nevoie, din când în când, să fie ținută în brațe de învățătoare. Dar pentru ea, tot în mod firesc, fetița mea seamănă cu o maimuță care o folosește pe post de copac deoarece, nu-i așa, maimuțelor le face plăcere să atârne uneori de câte o creangă în timp ce meditează la teoriile evoluționiste ale lui Darwin. Eu mă gândesc la dragoste, ea se gândește la lipsa independenței. Fiecare cu oalele ei!

Din aceeași serie de maimuță atârnătoare, consemnez o fază petrecută în timpul lecției de înot. Nu e nimic special că fata mea se războiește deja cu apele piscinei, aici este normal și aproape obligatoriu să înveți de mic să înoți. În cazul în care vitregia vieții te aruncă într-un canal, să știi singur să supraviețuiești și nu să te scufunzi ca un pietroi. La un moment dat, din senin, se agață fata de gâtul profesoarei și, din preaplinul românesc cu care i-am binecuvântat sângele, îi aplică tipei un pupic dulce pe obraz. Martoră mândră, îi zâmbesc doamnei care de rușine și panică aproape se îneacă cu fetița mea de gât. În apărarea profesoarei, precizez că acum vreo 5-6 ani Olanda a fost zguduită de cazul de pedofilie al unui educator de grădiniță. De atunci, persoanele de sex masculin din sistem au făcut schimbări drastice de carieră, înmulțind rândul zugravilor, instalatorilor sau al oamenilor de afaceri, după posibilități. Iar dacă o mamă vede picior de bărbat prin preajma creșelor și grădinițelor își ia odorul în spinare și fuge mâncând pământul. Acum profesoara în cauză e femeie în toată regula, dar poate în mintea ei fata mea era o reprezentantă precoce a comunității LGBT și în loc de un pupic dulce, se lăsa cu hărțuire sexuală. Între timp, spre slava ei, profesoara și-a depășit fricile și s-a obișnuit cu efuziunile sentimentale ale maimuțicii mele.


Schimbând sensul, am fost și eu pusă în situația de blocaj cultural, undeva pe la începutul școlii. În comunitatea școlară olandeză sunt foarte răspândite întâlnirile de joacă între copii (play-date). Se practică și pe la noi treaba asta, dar la vârsta grădiniței (4-5 ani) vine la pachet și cu împrietenirea părinților care purced la bârfe și cafele în timp ce odraslele zburdă fericite. Era într-o vineri, iese fetița de la școală și este invitată oficial de o colegă să se joace împreună. Cred că o mai văzusem pe mama colegei de vreo 2 ori, abia dacă ne dădeam buna dimineața. În 2 minuțele, fata mea era cocoțată acrobatic pe bicicleta doamnei și îmi făcea încântată cu mâna. Pe față îmi înghețase un zâmbet amabil și tâmp. Mama cu pricina observă blocajul meu și mă întreabă amuzată dacă am ceva împotrivă. M-am înroșit, m-am bâlbâit, mi-am refăcut rapid conexiunile neuronale și am reușit să facem schimb de numere de telefon și de adrese. Și dusă a fost. Iar eu am rămas singură și năucită, cu picioarele bine înfipte în cimentul din fața școlii, uitându-mă ca o felină sau chiar ca o bovină la fetița mea care dispărea veselă din raza mea vizuală.

Rămânând la exemplul acestei familii, fetele noastre au continuat să se joace împreună când la noi, când la ei acasă. Atât mama, cât și tatăl îmi păreau simpatici astfel încât, firesc, din inimă, cum zicem noi, am executat o operațiune de apropiere și între adulți. I-am invitat la cafea, le-am povestit despre țara și un pic despre viața mea, de fiecare dată, politicoși, cu zâmbetul pe față, argumentând că sunt ocupați, m-au refuzat. Am priceput într-un final că nu e musai să avem și noi o relație, fetele noastre se pot juca împreună și atât.

O diferență pozitivă pentru mine de data aceasta este felul în care părinții și sistemul reacționează atunci când un copil se îmbolnăvește. În România, de cele mai multe ori, o viroză se dezbate musai în camera de urgență a unui spital, de unde, tot de cele mai multe ori, nu pleci acasă fără o rețetă cât un pomelnic. Iar părinții copilului bolnav îl țin în carantină pe perioada bolii, riscând altfel oprobiul public. Aici lucrurile stau altfel. La urgență se ajunge foarte rar și mai ales cînd vorbim despre bebeluși. La medicul de familie te înființezi când ți se pare că boala durează prea mult sau că s-ar fi complicat. Dacă medicul nu sesizează nimic anormal pentru un copil gripat, te trimite acasă cu recomandarea blândă să îl hidratezi corespunzător și să ai grijă să se odihnească. Eu personal am plecat de la medic cu rețetă o singură dată. Iar copiii, dacă nu au febră mare, sunt trimiși frumos la grădinițe sau școli, pe principiul „scapă cine poate și cine e puternic din această colcăială de viruși”. Iar cine nu scapă, se întărește.

O treabă care îmi place în spațiul public este lipsa certurilor. Mai ales cele amoroase care se desfășoară probabil în spațiul privat și înclin să cred că și acolo pe muțește. În patru ani de Olanda am fost martoră la două dispute romantice, de fapt și acelea mai mult niște isterii muierești în condițiile în care partea masculină dădea replica cavalerește, fără umflături de mușchi. Apropo tot de spațiul public, nu am crezut vreodată să ajung să îmi lipsească fluierăturile tipice din partea bărbaților care dau găuri cu picamerul în caldarâm. Nu m-am lămurit încă cum stă treaba cu agățatul aici, dar vă jur că nimeni, niciodată, nu s-a uitat la mine pe stradă. Mă gândesc că urâta urâtelor nu oi fi, nici picioare până în gât nu posed sau alte proeminențe apetisante, dar totuși chiar nimeni să nu se holbeze la nimeni? Zău că mi-e dor de niște comentarii sexiste, de aceste confirmări facile ale femeii din mine.

Până la următorul episod din saga diferențelor culturale, rămân cu constatarea că, o dată scăpat de la înec după ce te-ai aruncat în marele ocean al unei culturi diferite, chiar te poți îmbogăți, măcar că începi să schimbi tot felul de obiceiuri nesănătoase cu care ai venit la pachet din țara de origine. Iar pe cele pe care alegi să le păstrezi cu mândrie și să le dai mai departe, te fac să devii mult mai conștient de cine ești, de unde vii și de cât de frumoasă e de fapt lumea în care te-ai născut.

Nu am întrebat, însă nici nu mă voi deranja să o fac. Sunt deja convinsă că, după toate tratatele de psihologie, trec printr-o fază normală. De câteva luni încoace, mă încearcă o puternică dorință de reîntoarcere în copilărie. Se manifestă sau, mai bine spus, o las să se manifeste, într-un fel mai degrabă amuzant.

Nu stau bine la capitolul amintiri din copilăria timpurie. Cred că mi-am văzut de treaba mea atât de bine încât am uitat să mă opresc din când în când din joacă și din experimentat pentru a înscrie amintiri în creier. Dar mi-a rămas o senzație puternică. Plăcerea deosebită pe care o resimțeam atunci când beam griș cu lapte. Nu de-ăsta de adulți, cu mult griș, de-ăla de bebeluși de se poate bea din biberon. Acum o săptămână nu am mai rezistat chemării aproape atavice și mi-am pregătit 500 ml de lapte cu 2 linguri de griș. Asezonat cu zahăr la discreție. Nu m-am pretat chiar la biberon, însă rezultatul a fost consumat prin sorbire și nu prin folosirea lingurii. Am înregistrat o asemenea plăcere interioară încât procesul a fost repetat după câteva zile. De vis!

În același registru, ocupată și cu vizionarea unui film, am frecat vreo 15 min, prin utilizarea unei linguri de lemn, două gălbenușe cu mult, dar mult zahăr, până am obținut cea mai cremoasă cremă posibilă. Produsul rezultat a fost apoi ingerat încet, pentru o plăcere îndelungată, totul finalizându-se prin lingerea tuturor ustensilelor. A fost un soi de bucurie asezonată cu răzbunarea frustrărilor din copilărie când mama mă alunga de pe lângă castroane atunci când pregătea prăjituri. De ce? Pentru că vroiam să îngurgitez toată compoziția.


Un alt salt înapoi îl înregistrez destul de des atunci când, afară fiind, îmi ajunge la nas un miros de natură arsă. Că o fi lemn, că or fi rest de culturi pe câmp, habar n-am, clar este că miroase exact ca toamna târziu în orașul adolescenței mele. Senzația e atât de puternică și atât de reală încât mă podidește plânsul. Nu pot avea certitudinea, dar bănuiesc că dând timpul înapoi cu mai mult de 20 de ani, în circumstanțe asemănătoare, nu îmi doream decât să mă fac mare și să plec de acasă, să fiu liberă. Spălam-aș cu libertatea obținută pe cap, îmi zic acum cu obidă! Mda, nu întotdeauna, doar uneori.

Ce m-o fi apucat? Probabil că mai multe adunate. Mă făcuși mamă, tradus: eu mă ocup de cineva, nu cineva se ocupă de mine. Nu e o povară, aproape că nu o simt ca un „trebuie” această responsabilitate, o fac de cele mai multe ori și basta, dar, undeva, în interior, știu într-un fel dureros că e un fapt ireversibil. Eu am grijă de copilul meu și tot eu am grijă de mine. Și cu asta basta!

Un alt trandafir în buchetul problematic ar fi viețuitul pe tărâmuri străine. Nici că se putea un cuvânt mai bun să descrie miezul situației. Condițiile meteo îmi sunt străine. Natura îmi este străină. Oamenii, cu precădere oamenii, îmi sunt străini. Înregistrez totul cu ochiul minții, analizez, trag concluzii, însă uneori totul îmi este atât de străin că m-aș face valiză și aș efectua o călătorie în dublu sens: fizic, înapoi acasă și temporal, înapoi în copilărie.

Totul la pachet cu statutul ăsta de adult căruia nu i-am dezlegat încă sensul. Adică am în cap multe teorii cu care trăiesc bine mersi în majoritatea timpului. Dar, de câte ori mă apucă nebunia, rămân la final tâmpă, repetându-mi întruna: greu cu viața asta de adult! Intuiesc cumva că răspunsurile sunt undeva pe acolo, așteptându-mă, intuiesc că fericirea e posibilă și la anii ăștia, nu doar în copilărie, sau poate sunt prea optimistă cum mi-ar zice o bună prietenă pentru care concluziile au venit deja, fericirea copilăriei nu se mai întoarce vreodată, tot ce putem face noi adulții este să ne găsim bucurii de-astea mici cu care să trecem de la o zi la alta.

În timp ce caut răspunsuri, viața merge înainte. Azi un griș cu lapte, mâine gălbenuș cu ou, poimâine lapte de pasăre la mama acasă. În altă zi sunt doar mamă pentru copilul meu așa cum mama era mamă pentru mine atunci când eram copil și o privesc cu plăcere în timp ce savurează mâncarea simplă pe care o pun pe masă, știind că i se va înregistra mental și emoțional ca „mâncarea de la mama de-acasă”. Iar amintirea aceasta o va însoți toată viața așa cum m-a însoțit și mă însoțește și pe mine până la final.


Posted: 6 Ianuarie 2016 in LIRISME

gri deschis.

nu doar cerul e gri,

aerul ce mă înconjoară

e ca o mantie

gri deschis.

jur, cumva, aerul s-a colorat,

dacă cineva poate numi culoare

acest gri decolorat.


pedalez fără sens

înconjurată de această pâclă aproape lăptoasă.

deodată zgomot. mă opresc.

ceva s-a întâmplat

în această atmosferă fără evenimente.

frunze? visez, e imposibil.

ciori pe crengi.

plopi uriași care îmi forțează gâtul la 90 de grade.

da, e real.

croncănitoarele, sătule de iarnă,

s-au făcut frunze pe crengile țepoase.


e gri. cu zgomot negru.

noile frunze țipă.

credeam că murise totul,                                    

nu, acum va muri.

ceva, neidentificat, nedureros.

poate eu, cândva.



pedalez. prin pâclă.

mă cufund în gri.

e în regulă, nu simt nimic,

doar aud frunzele croncănind.

aproape zâmbesc,

e doar iarna.

De curând, m-am răsfățat studențește cu un maraton de vizionări la festivalul „Les Filmes de Cannes a Bucarest”. Clientă de festivaluri de multă vreme, am rămas plăcut surprinsă că anul acesta am primit bilet cu loc aferent, scos modern dintr-un calculator. Toate bune și frumoase, mai rămâne de lucrat la respectarea orei de începere a spectacolului. S-a întârziat serios, însă pe mine personal nu m-au apucat furiile deoarece eram bogată la capitolul timp și mai eram și toată plină de zen.

O fată din sală n-a mai rezistat psihic și s-a luat de ei. I-am dat dreptate, bineînțeles, dar în același timp m-a pus pe gânduri. I-am și spus muțește printre scaune: „oare dacă ai fi întârziat la film și ei nu te-au fi lăsat să intri, nu-i așa că te umpleai de spume? nu-i așa că ți s-ar fi părut normal ca ei să fie mai îngăduitori?”.


Nu am studiat, nu mă pricep, dar se întâmplă ceva de-a dreptul ironic în creierul nostru care ne face să măsurăm situațiile cu două măsuri: una pentru faptele noastre și una pentru faptele celorlalți. Dacă celălalt întârzie la o întâlnire, ne lovește afrontul în toate ramificațiile nervoase, ne perpelim la foc mic și suntem convinși că persoana cu pricina are ceva contra noastră. Daca noi întârziem, se schimbă drastic evaluarea situației: „hai măi pretenarule, că nu-i așa un capăt de țară, nu te mai umfla așa în pene, iartă-mă acum și pe loc, ce faci atâta pe intransigentul!”

Tot ce ține de persoana noastră, cerem a fi măsurat cu indulgență, repede uitat și iertat. Apelăm instinctiv la partea emoțională din celălalt, ignorând subit logica faptelor care ne dezavantajează. Invers, suntem imediat gardianii absoluți ai rațiunii, explicăm științific ofensa și credem cu tărie în vinovăția celuilalt. Eu personal m-am trezit de nenumărate ori în această ipostază, jucând ca la carte ambele roluri. Discursul meu atunci când am greșit cuiva cu ceva s-a încheiat în multe rânduri cu sentimentalul-furios: „hai iartă-mă o dată, nu mai arunca cu bolovani, tu ești perfect cumva?”. Pe când, aflată de cealaltă parte, rece și superioară, m-am auzit de multe ori zicând: „înțelege că e foarte greu să te iert, am nevoie de timp, nu poți avea pretenția să dau cu buretele imediat peste o așa ofensă sau peste o așa durere”.

După putințele și neputințele fiecăruia, consider că există două abordări de succes în această măsurătoare defectuoasă. Cea în care creierul nostru se transformă într-un calculator performant, trimițându-ne, de fiecare dată când picăm în groapa subiectivității, mesaje audio-video cu conținutul: „în data x, la ora y, ați greșit cu comportamentul z față de persoana w”, deci lasați-o mai moale cu judecata asta aspră. Sau cea în care luăm statuia lui Budha în brațe, umplându-ne de muuuuuultă iubire, iertare și toleranță, nemaipăsându-ne când ne-a greșit  cineva, cum, cu ce, cât de mult.

Să nu uit, ar fi mai fi o abordare, cea în care nu ne mai pasă de nimic decât de meciurile de tenis ale Simonei. Iar acolo, ne este indiferent când ea pierde sau câștigă, urmărind doar fascinați rotirea mingii în aer și modul poetic în care ea atinge zgura.

Noaptea de Revelion, 2000-2001. Volendam, un sat pitoresc la nord de Amsterdam. În cafeneaua De Hemel, în jur de 300 de tineri serbau trecerea dintre ani. La scurt timp după miezul nopții, un pachet de artificii a fost aprins, imediat decorațiile de Crăciun care atârnau din tavan au luat foc, provocând un incendiu de scurtă durată, dar intens. Ieșirile de urgență ale cafenelei nu au fost suficiente pentru a evacua la timp mulțimea intrată în panică.


Premise și desfășurare

Deși cafeneaua nu îndeplinea toate condițiile de funcționare – prea mulți clienți înăuntru, prea puține ieșiri de urgență, prea puține extinctoare – primăria permitea tacit aceste nereguli, la fel și comunitatea, pe motiv că proprietarul era un om de afaceri extrem de muncitor, la fel ca alți proprietari de baruri din portul Volendam. În noaptea de Revelion, peste 300 de tineri se aflau în cafenea, de 3 ori mai mult decât era autorizat. Mulți erau mai tineri de 16 ani, deși conform legii nu aveau voie, dar barmanii închideau ochii pentru că practic toți se cunoșteau.

Nimeni nu s-a gândit că ar fi vreun pericol în aprinderea unor nevinovate artificii clasice, acele bețe cu care ne împodobim uneori pomul de Crăciun. La ora 00:30, unul dintre tineri aprinde un pachet întreg. Speriat de flacăra puternică, îndreaptă torța spre tavan. Imediat, decorațiile de Crăciun, formate printre altele din crengi uscate de brad, iau foc. Incendiul ia proporții alimentat de ventilatoarele instalate în tavan. În mai puțin de 1 minut, întregul tavan este în flăcări. Temperatura în cafenea crește brusc la 400 grade, în unele locuri până la 900 grade. Bucăți din tavan în flăcări cad pe oameni. Toată lumea încearcă să iasă, dar ușile sunt blocate cu oameni. Unele ieșiri nu se deschid.

Se creează panică mare. Căldura extremă, lipsa oxigenului și mulțimea care se calcă în picioare fac evadarea imposibilă. Din fericire, cineva din afară se cațără până la ferestrele cafenelei și le sparge, ajutând în felul acesta oamenii prinși înăuntru cu oxigen și aer rece. Totul era deja în flăcări astfel încât spargerea ferestrelor nu a cauzat extinderea incendiului. În câteva minute, peste 200 de oameni sunt răniți, 10 atât de grav încât mai târziu mor din cauza rănilor. Patru tineri mor pe loc.

Reacția autorităților

La 00:38, serviciul de ambulanțe primește primul apel. Un minut mai târziu sunt anunțați pompierii, prima mașină ajungând la locul accidentului la ora 00:46. Spre surpriza lor, nu văd niciun foc, doar o mare panică și foarte mulți oameni arși umblând haotic. Imediat pompierii alertează înapoi Centrul de Ambulanțe, dar pentru nimeni nu este încă clar că au de-a face cu un dezastru. Pompierii locali nu sunt antrenați pentru situații atât de complexe, ei încearcă tot posibilul pentru a scoate victimele din bar. Abia în jurul orei 1:00, se etichetează situația ca fiind un dezastru și se activează mecanismele aferente. Prima echipa medicală specializată în astfel de tragedii ajunge la locul faptei la ora 1:50. Niciuna din persoanele cât de cât specializate nu a reușit sa gestioneze rapid haosul astfel încât abia în jurul orei 1:20 poliția a evacuat zona din jurul barului, plină de părinți disperați care își căutau copiii. Situația nu este încă sub control, cei mai mulți răniți fiind aduși la spital cu mașini personale. La 2:45 ajunge a doua echipă medicală specializată. Din acel moment, asistența medicală este bine organizată, dar situația este încă haotică. În total, la locul scenei au ajuns 70 de ambulanțe care au făcut împreună 100 de drumuri la spitalele din apropiere. Acestea au tratat mai mult de 200 de răniți.

Asistența medicală

La ora 3:42 s-au stabilit oficial 4 morți. Doar în cursul zilei de 1 ianuarie s-a organizat la primărie un soi de celulă de criză care să se ocupe de toate activitățile următoare. În prima săptămână au decedat încă 6 tineri din cauza arsurilor grave și încă 90 erau tratați în spitale din Olanda, Belgia și Germania. Combinația între arsuri pe o suprafață mare a corpului și arsuri ale căilor respiratorii a cauzat ulterior moartea altor 3 tineri. Ultima victimă a decedat în vara lui 2001 ca urmare a unei complicații, ea contactând o bacterie în spitalul din Belgia și, o dată întoarsă în Olanda, tratarea unei infecții de valvă s-a blocat în birocrație.

A durat mai mult de 4 ore până când ultima victimă a fost preluată de la locul accidentului. Mulți răniți au fost duși inițial în casele oamenilor din imediata apropiere și au așteptat în dușuri sau căzi să fie preluați de ambulanțe. Datorită specificului îngrijirii pacienților cu arsuri, a durat mai mult de 24 ore până când toți răniții au fost instalați în locurile potrivite.

Majoritatea victimelor au fost îngrijite în cele 3 centre de arși existente în Olanda: Beverwijk, Rotterdam și Groningen. Din cauza numărului mare de pacienți s-a apelat și la centre specializate din Belgia și Germania. În Volendam a fost creată temporar o policlinică ce s-a îngrijit de bolnavi după externarea lor din spitale. În afară de cei 9 tineri care au decedat în săptămănile de după incendiu, dintre cei în stare critică și gravă, mulți au rămas cu urmări pe viață: pierderea vederii, a degetelor, a mâinilor, urme grave pe față și corp, traume psihice majore.

Conform rapoartelor oficiale, după bâjbâiala din primele ore, spitalele s-au mobilizat exemplar în vederea tratării răniților și asigurării unei asistențe de specialitate rudelor acestora. Suportul psihologic a fost la înălțime, însoțitorii victimelor primind tot ce era necesar într-o astfel de situație.

Urmări și lecții

Concluzia unei investigații TNO (organizație olandeză non-profit având ca obiect de activitate cercetarea științifică aplicată) pare un pic ironică, arătându-se că până la urmă a fost mai bine că erau puține uși și ferestrele nu s-au deschis imediat altfel aerul creat ar fi provocat și mai multe victime.

Proprietarul cafenelei a fost condamnat în 2003 la 12 luni închisoare cu suspendare și 240 ore de muncă în folosul comunității.

Aruncând o privire în urmă, devine clar că o mulțime de lecții pot fi învățate. Legile și regulile existau, însă aplicarea lor a lăsat de dorit. Într-un spațiu atât de mic, dotat doar cu câteva ieșiri de urgență, nu poți permite unui număr mare de persoane să intre. Se impune, de altfel, respectarea strictă a legii atunci când vine vorba de vârsta persoanelor care consumă băuturi alcoolice.

Primăria din Volendam a practicat filozofia „lasă-mă să te las” în ceea ce privește controlul barurilor din oraș. Nimeni nu s-a gândit la consecințe, preferându-se aplicarea regulilor nescrise ale ospitalității și nu litera legii. De asemenea, planul municipal de acțiuni în cazul unor dezastre era învechit și nimeni nu știa care este exact scopul unui astfel de plan. Primarul însuși a rămas blocat în haosul creat după tragedie, nemaifiind în stare să conducă operațiunile de salvare. Nici el, nici comandantul pompierilor nu au fost conștienți de magnitudinea dezastrului până când toate victimele nu au fost scoase din incintă astfel încât nu s-a declarat imediat stare de urgență. Chiar și după ce starea de urgență a fost declarată, procesul a fost foarte prost coordonat, victimele nu au fost bine înregistrate, identificarea și colectarea lor fiind făcute de amatori, totul lăsând urme greu de șters în memoria rudelor victimelor. În final, primarul și un consilier municipal au demisionat după gravele concluzii extrase privind politica municipalității.


La 15 ani după incendiu, se pare că majoritatea victimelor au reușit să-și refacă viața. Din cauza rănilor grave, ei sunt marcați pe viață, dar și-au găsit un loc în societate. Un exemplu în acest sens este unul din barmanii localului, Rene Schipper, care a rămas ultimul în cafenea, suferind arsuri grave ale feței și ale corpului. Procesul de vindecare a fost lung și chinuitor, dar acum el poate fi declarat vindecat și fără traume psihice majore.

De atunci, au fost alocate mai multe fonduri pentru managementul dezastrelor, se lucrează la proceduri de management al riscurilor, controalele sunt la zi. Istoria ne arată însă că totul se uită după o vreme până la următorul dezastru.


Când s-a ițit dintre neuroni gândul de a scrie un text corelat cu nenorocirea de săptămâna trecută, m-am simțit brusc rușinată de mine însămi. Am eu oare căderea să înșirui acum cuvinte? Poate trage cineva vreun folos din expunerea propriilor mele învățaminte? Nu este cumva o dovadă de egoism să populez și eu spațiul online în aceste momente?

Nu am un răspuns fără echivoc la aceste întrebări. Am ales totuși să mă confesez într-un fel, aici și acum.

Nu știu de ce nu am asimilat la fel celelalte drame care au lovit România în ultimii ani. Accidentul din Muntenegru, incendiul de la maternitatea Giulești, explozia de la Mihăilești. Poate a fost instinct de conservare, poate nu m-am regăsit, dacă se poate folosi acest verb, în tragediile respective. Nu îmi este clar. Ceea ce este evident e că incendiul din clubul Colectiv m-a scos din ale mele. Nu complet, nu are rost să bravez aici aiurea. Mi-am văzut în continuare de viața mea, m-am urcat într-un avion, mi-am dus copilul la școală, am râs împreună, am pregătit cina. Însă simt din toată ființa că nu pot lăsa să treacă acest eveniment fără a contribui cumva printr-o schimbare personală. Cu efecte publice și individuale.


„Să nu uiți, Darie!” Îmi tot repet cuvintele acestea pentru că mi-e frică că totuși voi uita, așa cum am uitat multe alte lucruri importante de-a lungul anilor. M-au inspirat pe moment, dar ulterior s-au pierdut în graba de a exista. S-au risipit printre micile mele drame de budoar. S-au evaporat, le-am uitat.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este lipsa de semnificație a nemulțumirilor mele de zi cu zi. Cele pe care, din lipsă de altceva, le umflu singură și le transform în baloane care se învârt bezmetice în jurul meu până explodează și dispar de la sine. Pentru că le dau voie să existe, devin oarbă când e vorba de esențial și îmi transform existența în ceva și mai mărunt decât ar trebui să fie. Îmi pierd timpul și energia cu aceste dramolete, în loc să pun umărul la ceva mai mare. Aleg conștient să mă risipesc în loc să folosesc concret iubirea și binele cu care am fost înzestrată de la naștere. Mă zbat zilnic în anonimatul angoaselor mele în loc să sparg bula în care m-am ascuns și să populez prin acțiuni concrete spațiul din jurul meu. Să fac și eu o faptă bună, să îmi aduc contribuția, să ajut, să ma zbat pentru ceva concret. Nu poți căuta până la moarte scopul vieții când el e acolo la îndemână doar să ai bunul simț să deschizi o dată larg ochii.

Ceea ce acum nu aș vrea să uit vreodată este răul pe care îl generez când aleg să ignor neregulile din jurul meu. Oriunde aș locui pe lumea asta. Fie România, fie altă țară. Din comoditate, lene sau frică, să mă fac că nu văd atunci când un om este jignit sau chiar lovit pe stradă. Să nu mă opresc din alergăturile mele cotidiene pentru a ajuta o persoană în nevoie pentru că o va face altcineva. Să intru în față la o policlinică sau spital de stat din România pentru că eu am venit cu pile și timpul meu e mai important decât al celorlalți. Să depășesc coloana de mașini de la semafor, contribuind astfel la îngreunarea traficului, doar pentru că altfel voi întârzia la o întâlnire importantă. Pot să continui cu astfel de exemple pe încă două pagini. Lucruri pe care le-am făcut până acum argumentându-mi că nu pot eu schimba lumea. Că aleg să nu fiu eu vreun Don Quijote, adică, pe românește, să nu fiu eu cea mai fraieră din parcare. Și cu ce m-am ales până la urmă? Cu un loc bun de parcare, dar cu un acut sentiment de singurătate și zădărnicie.

Dacă mă raportez la familiile celor care au murit sau la cei care suferă în spitale, vorbele mele sunt mărunte și egoiste. Dacă mă raportez la viața mea de până acum, cuvintele de mai sus devin importante și aș vrea să nu le uit vreodată.

Să nu uiți, Darie!

Când eram eu tânără și începusem a lectura lucruri serioase, majoritatea personajelor din cărțile mele favorite sufereau de mama focului sau, după caz, atingeau stelele cu fruntea de atâta fericire. Calea de mijloc era pentru amărâți sau pentru activități de rutină.

În scrierile lui Eliade, de exemplu, se suferea la greu. Tinerii din Huliganii, Eliade distrus după iubita lui Maitreyi, Ștefan în Noapte de Sânziene înghesuit între familie și iubirea ce o purta Ilenei și exemplele pot continua. Apoi erau marii suferinzi ai literaturii, poetul Bacovia și filozoful Cioran. Mai venea și Goethe cu Suferințele tânărului Werther să ne explice cum te poate chinui până la tortură prima dragoste. Aproape tot ce citeam îmi prezenta un model de viață în care suferința și bucuria extremă erau la ordinea zilei. Astfel încât, firesc, mai ales că se potrivea de minune cu felul meu de a fi, mi-am trăit tinerețile suferind câinește sau mutând munții din loc de atâta fericire. Stările intermediare mă plictiseau teribil, nefiind în ochii mei decât atributele unei vieți mediocre.


De acu’ câțiva ani, de când dezvoltarea personală a invadat România, internetul, rețelele sociale, laolaltă cu maratoane și semi-maratoane, m-am trezit cu sus-numitul model dat peste cap. La schimbarea asta de paradigmă a contribuit și căderea în perimat a modelului ortodox, fiind înlocuit în anumite cercuri de curentul new-age cu împrumuturi masive din religiile orientului îndepărtat. Toate spun că suferința e o alegere personală, invitându-te la moderație în trăiri în vederea atingerii păcii interioare. Extremele nu sunt bune, ba chiar sunt dăunătoare, fă tu bine omule și imprimă vieții tale zilnice o stare zen care să te însoțească de la trezire până la culcare. Toată filozofia mea de viață a fost dată instant peste cap, lăsându-mă cu metafizicul: eu ce mă fac acum?

Peste toate acestea, m-a pus diavolul să mă mut în Olanda, unde oamenii sunt raționali, eficienți, plini de gândire pozitivă, trăind o viață liniară în care nu există probleme, ci doar soluții la situații dificile, iar spleenul bacovian le este mai străin decât aselenizarea. Timpul liber se planifică temeinic, fiind umplut cu activități, ca nu cumva, din lipsă de ocupație, să li se insinueze șarpele îndoielii în suflet și să le vuiască creierul de întrebări existențiale. Par eu delicat ironică acum, dar mai mult sunt autoironică ca să camuflez sub vorbe îndoiala ce mă însoțește mai mereu zilele acestea.

Doamne, ce versuri sublime scriam eu în tinerețea mea când sufletul îmi era străbătut de cuțitele suferinței! Creativitatea creștea exponențial pe măsură ce inima mea dobândea mai multe răni. Astăzi, exteriorul meu îmi indică ca și cale de urmat doar pace, echilibru, viață conștientă, rațiune. Ce mă fac eu cu tristețile mele creatoare? Pe vremuri mă mândream cu ele, acum pare-mi-se că ar cam trebui să-mi fie rușine cu ele. Nu sunt decât un mănunchi de energie negativă de care lumea fuge ca de dracu’. Cum zicea un amic de pe aici: voi, est-europenii, vă plângeți cam mult! Nu că n-ar avea omul dreptate. Doar că eu am crezut atâta timp că de aici ies marile realizări ale vieții

Nu știu alții cum sunt, dar eu personal mă găsesc în fața unei decizii majore de viață la fiecare periplu printr-un magazin. Rememorez rațional explicațiile academice ale pieței libere, ale concurenței și ale formării prețului, dar emoțional sfârșesc prin a blestema sistemul și pe toți actorii economici. Ba chiar ajung să o iau complet pe arătură, invocând vremurile de dinainte de ’89 când viața consumatorului era atât de simplă de zici că toți mai-marii comunismului trecuseră înainte printr-un curs de filozofie de viață japoneză.

Mă duc eu amărâta deunăzi să execut o sarcină aparent simplă, să cumpăr un kil de zahăr. Ajung la raionul cu pricina și în fața ochilor mi se desfășoară vreo 5 rafturi de pungi diferite de zahăr. Încerc să aplic primul criteriu, cel al produsului deja încercat, doar că între timp au trecut mai mult de 6 luni și zahărul meu, ia-l de unde nu-i. Ce să te faci dacă nu coc și eu mai multe prăjituri, aș fi ținut în felul acesta ritmul pieței! Dar între timp punga mea de zahăr și-a început declinul pe graficul vieții unui produs și a ajuns abandonată la cimitirul de produse. Mda, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească! Respir de vreo 3 ori înciudată și trec la criteriul numărul 2, prețul. Vorbind de o diferență de câțiva bănuți, aplic de obicei criteriul cel mai scump o fi și cel mai bun. Când să pun mâna pe punga cu pricina, piticul biologic din cap îmi soptește: vezi că nu e bio, iar data trecută ai cumpărat bio. Așa că trec la criteriul numărul 3, ăla cu o viață lungă și sănătoasă. Introduc brațul pe raftul cu produse biologice până îmi ies degetele pe partea cealaltă, dar sănătosul meu plecase prin coșurile altor aspiranți la o viață de-asta lungă și sănătoasă. Strecor o înjurătură printre buze, îmi retrag degețelele până nu mi se împreunează cu vreuna sau vreunul care caută biscuiți pe partea cealaltă, inventez pe loc criteriul numărul 4, cea mai mică cantitate, apuc o punguță drăgălașă de zahăr ca o jucărie de copii, o trântesc în coș și plec mai departe.

Ajung la detergenți. Deja sunt în întârziere. Îmi zic: aici e simplu. Cumperi Arielul ăla pe care îl folosești mereu. Surpriză, momentan lipsește de la raft. Încep să scanez toate sortimentele de Ariel prezente, nu reușesc sub nicio formă să fac vreo diferență între arome și care e mai drăgăstos cu rufele mele, mă enervez și aleg într-un final exact produsul care de obicei mă zgârâie pe creier teribil, cel cu eticheta Nou. Adică s-au gândit băieții aștia de la Procter & Gamble să mai inventeze ceva nou, normal că au băgat bani în marketing și trebuie să reflecte treaba asta în prețul produsului, așa că iată-mă în coș cu detergentul cel mai scump, contribuind prostește la succesul strategiei de marketing P&G pe anul 2015.


Însă aventurile mele în țara minunilor se întâmplă de fiecare dată când mă pornesc la cumpărat șampon. Criteriul numărul 1 nu funcționează nici să-l bați, se pare că părul meu a intrat în declin și se pregătește de saltul final astfel încât nu reușesc să găsesc vreun șampon care să-mi aducă aminte de tinerețea mea cea cu părul în vânt. Criteriul numărul 2 l-am abandonat acum câțiva ani când era să falimentez încercând tot felul de mărci de-astea super scumpe care n-au făcut decât să mă păgubească de bani. Așa că am aplicat un alt criteriu, cel al magazinului de încredere, aflând că aproape de casa mea există un mare magazin de produse naturale. Perfect, îmi zic. Asta îmi va reda părul de altădată. Intru în magazin, identific raionul de șampoane și mă apuc să lecturez. Trec rapid de cele contra-mătreții, Doamne ajută, măcar de-asta n-am, ajung la cele cu extra-volum, nu mă interesează, iată-le pe cele pentru păr vopsit. Dar stai că lângă e cel pentru păr uscat, iar al meu e și uscat și vopsit. Neștiind ce să aleg, îmi zic hai să apelez la doamna din magazin. M-a pus diavolul să întreb. Într-un minut am trecut de la o alegere simplă la una extrem de complicată. Fiindcă doamna a zis, stați, pe raftul acesta sunt doar produsele mărcii cutărică, pentru păr uscat avem și aici, și aici, și aici. Iată-mă în fața tejghelei cu cel puțin 5 cutii de șampon care rânjeau amuzate la mine. Le iau pe fiecare la pipăit și îmi aduc aminte de sfatul unei prietene amatoare de viață lungă și sănătoasă care îmi zicea să fiu atentă să lipsească nu știu-ce-substanță din ingrediente. Mă apuc de citit, zicându-mi că o să recunosc eu denumirea substanței periculoase. După 5 minute îmi pierd răbdarea și aleg la întâmplare un șampon de pe tejghea. Bineînțeles că am rămas tot fără păr în vânt așa că data viitoare când vin în vizită în România o să bag în valiză la întoarcere un șampon de-ală ieftin de urzică cum avea mama la baie. Face toți banii!

Nu știu voi cum sunteți, dar eu îmi doresc, după fiecare șampon cumpărat, să dau naibii beneficiile pieței libere și să am un singur, hai doi producători de un anumit produs. Cum era pe vremuri: mașină de spălat cumpărai de la Cugir, frigider de la Găești, pahare de la Mediaș și așa mai departe. Uite-așa îți rămânea timp destul să citești o carte sau să petreci cu prietenii!

The past as a mirage

Posted: 3 Septembrie 2015 in ENGLISH
Etichete:, , , ,

It’s amazing how our mind can put aside let’s say bad memories from the past by a simple decant process. All solid particles of worries, discontent, misery, stress are left somewhere at the bottom of our conscience in a certain way that whenever you remember your past it appears as a state of bliss. You don’t let yourself deceived, so you tell to the mirage, come on, where did you leave that sad event, what about the other one? Yes, if you make an effort, you remember them, but only as a shopping list. Almost no torturing feeling attached.

By comparison, especially when the present does not shine, the past appears always more brightly. At least parts from the past, the ones available in the immediate conscience. How great was your job when you laughed all day long with your colleagues! How young we were in team buildings or at Christmas parties! How brilliant were the companionships in the office, the coffees we drank together, the gossips and many other little stupid things!


Our current life contains the effects of our personal decisions to change parts from the past that we did not like. Yet we succeed sometimes to not be aware of this conditioning, idyllic escaping just into the past that we’ve changed. Of course there are less successful decisions whose consequences we did not foreseen. But our present is not made only from such failures. It contains good and bad elements, exactly how in the past we had a similar panoply.

But what does this delusion mean? Why do we like to swim in a false past or in an imagined future? I believe there is no more difficult job on earth than living your current life, the only real one, the life that flows imperturbably from morning till evening. When I say live I mean live and be content, not to say live and be happy cause it sounds too glamorous. I live a conscious life and just because it’s my choice I enjoy it otherwise everything is meaningless. It seems easy, but it’s not. That’s why positive thinking was invented in order to get rid of those crying persons that complain all day long like somebody is forcing them to live in a way they don’t like.

Falling into the trap of tiring comparisons with the past, in this way the present has no chance of success. Also this sport looks like cutting the branch under standing alone. Beside, these comparisons are not even fair. How can an adult life compares with the mirage of childhood when somebody else bothered to put food on the table and clothes in the wardrobe? The period when you had access to a tireless source of unconditional love, no matter what you did. The purpose of those times was to build the foundation of the future you. From now on, from your plentifulness, it is compulsive to give some love to the world. No more breastfeeding for you. You had your meal. The time to pay it forward has come.

Nowadays everybody talks about being grateful. No matter how much I dislike to repeat what others say, I need to admit that in this escape in the past there is a huge amount of lack of gratitude. Denying the present, being unsatisfied all day long, there are examples of blind ingratitude for your own life. The same with feeling fetid smells from your waking hours while a heady scent attracts you from the past or from the future who comes to satisfy your insatiable desire for more or better. And when you reach this more or better, instead of an explosion of gratitude, after a while, you seek again for more or better.

            Does it happen to you also as you move forward in your life (this is a sort of euphemism instead of offending people by saying that you grow older) you change some beliefs? It happens to me quite often, of course it does, even the great earth does not sit for nothing, it revolves around the sun all day long.

            The big epiphany stroke me during my last sky holiday in Austria. I would like to mention that I am not a fanatic skier. I am a ten days per year skier. And then I limit myself to a couple of down hills per day, sprinkled with a bit of adrenaline and a lot of staring at the beautiful mountain ridges. It is the third consecutive year when in Austria we don’t have snow for Christmas. Everything is green as if the snowdrops will bloom soon. Still, the sky industry cannot afford to sit for nothing at the mercy of global warming. A lot of money is being pumped in creating an artificial fairy tale landscape in which snow strips descend into the valley from the top of the mountain like a kindergarten child drew them with a paint brush. You don’t do this, auf wiedersehen tourists in the next season. Because since we multiplied like rabbits and forgot to die from a plague or simply from old age, it is a big fight on resources and everybody book his sky holiday since summer. Nobody waits for the first snow to fall cause you are left without accommodation. I remember when I was a young skier in Romania. If there was enough snow, we skied, if not, we were having parties in the pension or we stayed in Bucharest. As it says, we lived in harmony with nature. We got what nature gave. In this way, somehow life had more depth and more beauty.


            The same with food. How delicious was the first spring salad made from fresh radish, green onions and fresh garlic! After a long winter full of pickles, potatoes and jams, with the crocus and the first leaves, my stomach got some raw food and enjoy it like a child. Nowadays we have all year long vegetables and fruits with taste made in laboratory by some ancient people like me that tasted real food when they were young. Since this epiphany stroke me, I make sure I mostly buy products according to the natural rhythm of nature. Ok, sometimes I reach out for some delicatessen grew in a greenhouse or wherever they come from cause I dislike extreme behaviour.

            But let’s come back to the sky topic. You have already understood that I would prefer to burn at the stake all the machines that produce artificial snow and sky only when the heaven wants us to. Maybe in this way I can get rid of the feeling of quantity and would receive in return some quality. While I write about snow, my thoughts run to some effects of prosperity related to seaside visits. In the old times I associated the sea with the summer. Either in the car or in the train, I was so much longing to have a glimpse of the sea after passing Constanța. I will never forget the profound joy when my eyes were suddenly struck by the first waves. This deep feeling was possible because: 1) the rest of the year, nobody afforded to fly towards warm countries besides the cranes, 2) we did not visit the Black See so often as today simply because we did not have enough money.

            Do I suffer from acute idealization of the past? Certainly I do. But more than that, I wish we can live again in harmony with nature, even this nature already destroyed by us, the greedy ones, in which during the summer you build a sledge and during the winter you apply creams against sun burn. As I write these words, outside my window started to snow with big snowflakes that melt in the palm of your hand or in the open mouth of a thirsty child. And what do you think? I don’t have an appetite for skiing or for sledge because I did all of this already the other days on artificial snow. The snow produced with a financial effort to make the customers happy, customers that paid a lot of money to be here. Among them, full of new beliefs, I find myself also.

Between us

Posted: 18 Aprilie 2016 in ENGLISH
Etichete:, ,

Between us

just a few meters of parquet

and two wooden doors, poorly closed.

Between us

the old sadness,

the tears that have fallen and the ones that have not.


Between us

transformed in clay, in space,

all the knifes-words, with big or small blades,

all the screwdriver-words or the pocket knife ones

and the almost deadly ones, pistol type.


Between us

with opposite effect,

lies the big words, the effusions,

the promises, the stereotype phrases,

the fairy tale ones.


Between us

live together

all the betrayals, the revealed lies

and the hidden ones,

the desire to change and the self retrieval one.


Between us

the differences of being, thinking, talking

become a wall.

Still between us

brick by brick

are stuck our own wounds,

fears, failures, cowardice.


Too much to climb…

Only some super powers

or the untraceable God

or the death

could bring us together again.

Recently, a good friend provoked me to offer her some examples of the cultural differences that I am experiencing since I set my foot on Dutch land.  So, here I am trying to put them together. I notice that these differences do not irritate or make me sad anymore, on the contrary they start to amuse me and to enrich me. It might be a sign of integration, who knows!

The other day, I started to analyze the first report my daughter got from school. It’s a well done paper that describes my little one very well using ratings and comments. On one specific comment I would like to perform a text analysis. My daughter’s teacher says: „From time to time, Anna literally likes to hang on to me.” For a better understanding, I mention that we are talking about a four and a half years old child. Who according to me, naturally, needs from time to time to be hold by the teacher. But according to the teacher, my daughter is like a monkey who uses her as a tree because isn’t it that the monkeys like to hang from a tree while they meditate on Darwin’s theory of evolution. I see it as a desire for love and security, she sees it as a lack of independency.

Staying on the same page, I remember an event from her swimming lesson. It’s nothing special that my daughter is already trying to deal with swimming, here is well accustomed and almost mandatory to learn swimming from an early age. If life throws you in a canal, you should be able to survive all by yourself, not to go down like a rock. At a certain moment, out of the blue, she hangs on to the teacher’s neck and, with the Romanian passion that I blessed her blood, she gives a very sweet kiss. Proud of her little gesture, I smile to the teacher who almost drawn herself out of shame and panic. To defend the teacher, I need to mention that a couple of years ago Netherland was shaken by a pedophile case of a day care worker, Roberts Mikelsons ( Since then, kindergarten’s male workers have dramatically changed their career, becoming painters, plumbers or business men, according to their possibilities. If a mother sees any part of a man around nursery schools, she grabs her child and runs away quickly. Now, the swimming teacher is a woman, but maybe in her mind my daughter was a proud member of the LGBT community and, instead of an innocent  kiss, a sexual harassment accusation would have been run. Meanwhile, praise the teacher for this, she has overcome her fears and got used to the love gestures of my little monkey.


Changing the direction, I was also in the position of a cultural shock, some months ago when the school began. In the Dutch school community the play dates are a common practice. We also have this in Romania, but at this age, 4-5 years old, it is natural that the parents participate in the play date by drinking coffees and gossiping while their children are playing around. It was on a Friday, my daughter comes out of the school and she is officially invited to play with a colleague. I think I have seen the girl’s mother two times before, we were barely saying hello to each other. In 2 minutes, my daughter was sitting on that mother’s bike, waving me good bye. On my face, a big stupid smile appeared. The mother noticed my hesitation and asked me if I am ok. I blushed, I stuttered, then quickly redid my neural connections, so I succeeded to exchange telephone numbers and addresses. And my daughter was gone while I stood there, with my feet stuck in the concrete, looking how my little one is disappearing from my sight.

Our daughters continued to play together, either in their house or in our house. The parents seemed nice, so naturally, from my heart, as Romanians are saying, I tried to befriend with them. I invited them for a coffee, I told them a bit about my country and my life, but every time, smiling politely,  saying that they are busy, they declined. I understood in the end that our daughters playing together does not mean automatically that we are going also to have a relationship.

A positive difference for me is the way in which parents and the system react when a child is sick. In Romania, most of the time, a flu is solved in the hospital’s emergency room with parents going home with a long list of drugs to be taken. And the child is kept at home, otherwise the parents will be blamed by society. In Netherland, things happen differently. You go rarely to the emergency room, especially if we talk about little babies. To the GP you go if the sickness lasts too long or if it seems that complications appear. If the GP does not notice something abnormal for a child with flu, then you are sent home with the famous Paracetamol and the recommendation for the child to drink and rest properly. Personally, I came home from the GP with a prescription only one time.  If the children don’t have high fever, they are sent to the kindergartens and schools, by thinking „the strongest one will survive and if not he will become stronger.”

Something that I like a lot is lack of fights in public. Especially the ones between lovers that most probably happen inside the house and also there with a low voice. In 4 years of living here, I witnessed two romantic fights, in fact more of a hysterical women shouting, the masculine side was replying politely without showing their muscles. Talking about public space, I wouldn’t thought I will miss the whistles that you can get easily in my country when walking in the street. It’s not clear for me how do you approach a woman here, but I swear that nobody ever looked at me in that typical way. I guess I am not the ugliest woman, also I do not posses very long legs, but still nobody looks at nobody? Honestly, I do miss some sexual comments, you know, a confirmation that the woman inside me still exists.

Until the next episode, I live with the conviction that if you did not die after you first months in a new country, you can enrich yourself, at least getting rid of some unhealthy habits that you inherited from your native land. The ones that you choose to proudly preserve and give forward, make you more aware of who you are, where are you coming from and how beautiful is in fact the world in which you were born.